sâmbătă, 18 februarie 2017

NICOLAE BUCUR -Expoziţia de fotografii - Balási Csaba

    Poveste de iarnă  


 
  Acum zece ani, în seara zilei de 23 februarie 2007 vernisam la Golden Gallery din Miercurea – Ciuc expoziţia artistului fotograf  Balási Csaba care purta titlul Simfonia iernii. Trăiam atunci nostalgia unor zăpezi de-altădată...Am avut în acea iarnă, pe meleagurile noastre, foarte puţină zăpadă. Privitorii savurau, în schimb, cu multă satisfacţie şi nesaţ, abundenţa şi splendoarea zăpezii din imaginile fotografice ale creatorului – gazdă. A doua zi artistul avea să împlinească vârsta de 50 de ani.  
Iată-ne astăzi mai bogaţi în iarnă, dar şi mai împliniţi în ani. Expoziţia cu cele 20 de fotografii şi cu un generic semnificativ Poveste de iarnă este prilejuită de aniversarea zilei de naştere a lui Balási Csaba, care la 24 februarie a împlint 60 de ani. Creaţia sa fotografică, întreaga activitate desfăşurată de-a lungul anilor, a fost răsplătită, mai recent, de Federaţia Internaţională a Artiştilor Fotografi, care i-a desemnat titlul de maestru.
    
Succesiunea anotimpurilor marchează ritmul vieţii, ilustrează mitul eternei întoarceri, simbolizează alternanţa ciclică şi veşnica reîntoarcere. Sunt anotimpuri care trezesc plăcerea să le învingi şi să te bucuri de ele.
Iarna este ademenitoare nu doar în poveste, parcă ar vrea să ne vorbească aceste  imagini, ci şi-n realitate...Aşa îţi explici, că un artist dotat şi experimentat ca Balási Csaba, a făcut din acest anotimp un subiect care i-a adus titlul suprem în arta fotografică. 
Numai cel ce colindă singur şi gânditor în imensitatea albă, se împărtăşeşte cu arhitectura iernii şi subtilităţile ei. Ce ar putea spune un animator de frumos privind aceste imagini? Ninge ordonat în munţi, ninge peste case, ninge în ziuă...Soarele îşi cizelează surâsul la atâta albeaţă...Luna în noapte suspină adânc, îşi scutură apoi genele pline de fulguire şi murmură ca pentru sine „...De atâta ninsoare şi iubirea se va topi!?”  Pentru un împătimit fotograf, ca Balási Csaba studiul frumosului e un „poedinoc”- provocaţie, la care artistul îşi alege cu tenacitate temele şi ustensilele pentru a ieşi mereu învingător. Incursiunea în selecţia hibernală, pe suprafeţe pure, lucii şi albe, devine o meditaţie fără sfârşit. În natură zăpada are o singură nuanţă - alb, culoarea de trecere, a iniţierii, a stării de graţie şi a înţelepciunii, simbolul conştiinţei diurne, care „muşcă” din realitate. Şi totuşi, albul catifelat în imaginile prezentate se logodeşte şi cu alte culori. Sunt peisaje făcute cu lumină şi zăpadă, cu albastru, cu vagi reflexe roşietice, cu griuri de plumb, griuri-albăstrui spre violet ori ocru-gălbui...înfăptuite cu sufletul care le încălzesc.
Impresionează la aceste privelişti tonalitatea cristalină şi diafană, limpezimea  şi claritatea formelor naturale, parcă intenţionat alese, de o extraordinară vitalitate. Calmul, răbdarea şi imaginaţia lui Balási Csaba se transpun cu eleganţă în toate aceste tulburătoare şi proaspete scântei ale materiei. În fotografiile sale culoarea se manifestă ponderat, uneori lumina difuză nuanţează efectul de static şi linişte a structurilor sau profilelor. Ne surprind imaginile în care „albul” şi „negrul” vieţuiesc în măreţia înălţimilor.
Iarna ilustrată de artist ne învaţă să gândim în tihnă şi calm. Zăpada ne cucereşte, fulgii perindaţi din Calea Lactee îşi dau întâlnire brazilor, ce par înfipţi în troiene de omăt. Neclintirea decorului, după atâta privit te fascinează... îţi vine să alergi de nepotolita arătare senină şi falnică.
E bine să-i fericeşti pe cei dornici de frumuseţe cu imagini alese, compoziţii graţioase şi înmiresmate. În aceste peisaje fericirea pare a se nunti cu tăcerea, fantezia şi imaginaţia devin realitate. Într-o astfel de ambianţă şi respiraţia devine mai sănătoasă, clipa timpului mai domoală, iar visul închide în el nenumărate mistere. Din toate văile şi crestele munţilor, din desişul brazilor, din adâncurile cerului, printre nori, raze şi apusuri de soare, cântă pentru ochi şi suflet o tainică simfonie şi...povestea iernii, pare a nu se mai termina. Acestea sunt tablourile iernii plăsmuite de mâna şi spiritul artistului fotograf, maestrul Balási Csaba.    
                                                                                                                      Nicolae Bucur


Vernisajul va avea loc sâmbătă, 25 februarie 2017, ora 18:00 la Galeria Muzeului Secuiesc al Ciucului de pe str. Kossuth din Miercurea-Ciuc.






















marți, 14 februarie 2017

Nicolae Bucur: In memoriam, NICU MOLDOVAN


Scrisoare neexpediată

Iubite coleg, dragule, Nicu Moldovan

        M-am întrebat în acest început de februarie 2017 ce se alege din tainele pe care le ducem cu noi pe lumea cealaltă?
        Mi-am răspuns! Tainele vor rămâne...Ele îşi schimbă numai vatra, locaşul...care-i alta/altul, poate fără prea multă căldură şi lumină, poate cu ierni şi mai aspre şi mai multă zăpadă...poate acolo în ceruri, unde sunt şi oameni şi îngeri?!
        La ultima vizită pe care ţi-am făcut-o la domiciliul tău din Sfântu Gheorghe, (Aleea Centralei nr.2, Bloc 9, Sc.D, Ap.9), în toamna anului trecut, ţi-a fost atât de greu să-mi spui că te „cucereşte” din ce în ce mai mult „vlăguirea”, îţi dă târcoale... vine spre tine ca un tăvălug ... „sfârşeala”. Am intrat în „jocul” tău ca un personaj, mai mult tăcut, nu-mi găseam cuvintele de alint şi îmbărbătare...Într-un târziu mi-am îndreptat privirea spre maşina de scris, postată în camera de lucru, într-o oarecare aştepare, a mâinilor şi degetelor, deacum obosite...În ea am zărit o filă, parcă încă imaculată, întrebându-te pe când... Gestul şi mimica ta fu răspunsul nonverbal, ce aducea parcă a pâlpâirii şi apoi a stingerii unei lumânări în plină noapte...în chilia unui pustnic, pregătit să-şi pună capul pe o pernă pentru un somn uşor...spre o a doua zi. Te-am încurajat şi îmbărbătat reamintindu-ţi de evenimentul sărbătoririi aniversării tale a celor 90 de ani de viaţă. Ai păşit atunci, la sărbătoarea ta, alături de bastonul elegant ca şi vestimentaţia şi ţinuta stăpânului său, ca un lord, ce-i drept puţin aplecat din şale... Ţi-a revenit un uşor şi galeş zâmbet dintr-un trecut îndepărtat (anii 1946-1968), când probabil pe scena din sala de spectacole din Vâlcele, erai în rolul unui personaj mai şugubăţ, pregătit să dai o politicoasă replică infatuatului „partener” de dialog...
Ce vremuri bogate de spiritualitate nea Nicule! ... învăţător, profesor, director de şcoală, animator cultural, artist amator, talentat povestitor, dotat  cu  un bogat bagaj de snoave...
Îşi mai amintesc oare spectatorii de pe atunci, părinţii copiilor la care le-ai predat, dar tinerii, intraţi şi ei de ani buni în plină viaţă...de toate acele frumoase şi inedite „isprăvi” pe care le-ai lăsat moştenire pe acele locuri natale şi încă atâtea altele? Evident că da! nea Nicule, Nicu bácsi, cum ţi se adresau atâţia, fie el român, fie el maghiar, pentru că le vorbeai la perfecţie limba, pentru că le erai adevărat părtaş şi sfetnic la toate, bucuriile şi necazurile lor...       
Apoi să-l venerăm pe muzeograful etnograf al Muzeului Judeţean Covasna, pe culegătorul şi cercetătorul folclorului, datinilor şi obiceiurilor străvechi moştenite din bătrâni, pe talentatul iconar, a cărui apreciată colecţie îşi va aştepta, în timp, noi admiratori. Profesorul Nicolae Moldovan este autorul şi al unei deosebit de preţioase cărţi Monografia Vâlcele, o „dorinţă veche şi arzătoare”, a prietenului şi colegului meu de breaslă, despre satul său natal, împlinită în anul 2013. Am savurat cu o deosebită plăcere şi înţelegere cărturărească studiul monografic. Îl consider un dar preţios, cu acea plecăciune şi smerenie în faţa distinsei sale persoane care a publicat-o la o vârstă venerabilă, adresându-i calde şi drăgostoase mulţumiri pentru dedicaţia făcută în acel sfârşit de martie, acum trei ani. Cu aleasă preţuire bunului amic Nicolae Bucur, neobosit truditor în domeniul valorificării tezaurului cultural străbun - Sf. Gheorghe 29.03.2014.   
Dar să mă întorc la acel octombrie din anul 2016...După o oră şi ceva de „dialog” a sosit momentul despărţirii, pentru a ne revedea cu alte ocazii. Te-am lăsta în acel „cămin” liniştit, încărcat de cărţi, picturi, icoane, colecţia obiectelor de ceramică, ceasornice, glastre şi ghivece de flori...şi maşina de scris,  „unealta” clasică a prietenului meu cărturar, căreia nu am putut să nu-i mai „ofer” o privire...
Ţi-ai întins braţele la despărţire, parcă ai fi vrut să strângi în/la tine seara şi noaptea acelei toamne agitate şi deloc parfumată. Ajuns în faţa blocului, te-ai ostenit să ieşi în balcon şi să-mi mai adresezi un... „la revedere” şi un „drum bun”, cu braţul ridicat a salut simbolic, pesemne pentru alte zile de „întâlniri” amicale. M-ai copleştit atunci, poate ca niciodată, cu galanteria ta binecunoscută. Rememorez pe moment, poate puţin o ştiu, că ţi-am „arhivat” cunoscuta şi îndrăgita ta vorbă atât de familiară: dragule! Nu-ţi voi uita nicicând această drăgălaşă şi amicală adresare...Poate pentru tine a devenit ceva atât de firesc încât nici nu ţi-ai dat, probabil, seama, ce a însemnat pentru noi, prietenii tăi, şi încă atâţia cunoscuţi, „ticul” tău verbal... „Dragule” nea Nicu!
 Delicateţea presupune o „distilare” continuă în lăuntrul individului, persoanei, reflectam, la acea dată, în trenul ce mă ducea acasă. Şi-mi veni în minte, la intrarea în scara blocului meu, o reflecţie de zile mari: Delicateţea e fundalul marilor simfonii sufleteşti.    
Convorbirea telefonică în preajma Anului Nou 2017 mi-a frânt sufletul de vibraţia şi tristeţea din glasul tău şi acel adânc oftat, parcă venit din mari depărtări. Ne-am urat La mulţi ani...La mulţi ani cu sănătate. Speram, ne doream, să ne mai revedem, să ne mai auzim, crezând că suferinţa poate fi consolată cu o nouă vizită, cu o vorbă de duh.
 N-am apucat să te mai văd, ne-am auzit telefonic cu două  săptămâni înaintea marii tale călătorii în ceruri... Încărcat de ani şi de osteneli trupeşti, cu frumuseţea şi bogăţia strădaniilor tale ne-ai lăsat de veghe portretul tău spiritual cu tot ce-a avut frumos şi înţelept, poleit cu bunătate şi spiritualitate.
Natura ne-a făcut o mare nedreptate când ne sileşte să cheltuim în copilărie toată comoara noastră de lacrimi. Trebuia să ne grijească plânsul pentru zilele de mai târziu – când vin adevăratele dureri...” se confesează marele poet al Răşinarilor. Râurile noastre de lacrimi s-au transformat în „lacuri”...pentru că ele erau stropuri, stropuri de cerneală aşternute pe foaia imaculată ori cuvinte şi sintagme apăsate pe clapele maşinii de scris şi mai recent pe tastatura laptopului...Paginile astfel concepute deveneau lucrări, comunicări ştiinţifice rostite la manifestările noastre culturale şi văzând lumina tiparului în reviste şi publicaţii de specialitate, volume, cărţi. Oare câte asemenea studii şi scrieri pline de mărturii şi încărcături istorice, obiceiuri şi tradiţii, materiale etnografice şi folclorice au ieşit de sub mâna distinsului meu coleg şi amic, nea Nicu Moldovan? Un lucru rămâne cert, că numai pentru Monografia Vâlcele, de-a lungul anilor autorul a scris, a publicat şi a adunat sute de file, dosare întregi  cu rezultatul cercetărilor la faţa locului, la care s-au alăturat paginile arhivelor, ne mai vorbind de „tezaurul” de fotografii şi ilustrate, schiţele pregătite din muzeele centrului de judeţ Covasna. Cartea sa  Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi, editată în 2008, devine pentru cititorul de astăzi o adevărată arhivă de amintiri „narate” de cel care de-a lungul vremii a fost într-o permanentă „sfătoşenie” cu lumea ruralului şi nu numai. Călăuzit de omenie şi sinceritate, nea Nicu, a semănat şi sădit flori, peste tot unde a păşit, care au crescut în sera de suflete a tinerilor şi vârstnicilor, flori al căror parfum îl poţi mirosi deschizându-i paginile scrierilor lăsate şi ale manuscriselor ce se cer a fi studiate şi editate.
Tristeţea şi singurătatea mea din aceste clipe se aseamănă cu craterul unui vulcan care s-a stins. Stau la biroul meu şi-n faţa cărţilor bibliotecii şi gândul mă duce la Tine, dragule nea Nicu, la amintirile ce-au licărit şi ars odinioară, fie la muzeul unde ai lucrat atâţia ani, fie la şezătoarele noastre de la Sfântu Gheorghe, Covasna, Araci, Vâlcele, dar  şi la scurtele noastre convorbiri telefonice.
 Se spune: trecutul e noapte – iar amintirile candele care cu vremea se sting. Ai fost o fiinţă sensibilă, dreaptă şi tandră. Îmi povesteai deunăzi cum că regreţi că n-ai putut să scrii de-atâta vreme...Ţi-am înţeles oboseala...pentru că principiul tău a fost de-a nu te conforma cu statul „în aşteptare”... Ani în şir ai urcat vârfuri de munţi, şi-ţi vine greu la „poalele” unor palide dealuri, pentru a folosi un eufemism. Cuvintele veneau, (erai încă atât de lucid), ele trebuiau doar mângâiate şi aşternute... Din păcate în ultimul timp, la o asemenea vârstă, şi slovele încep să devină urne care încearcă să închidă patimele sufletului...Ţi-am înţeles neliniştea, ne-am consolat şi cu regretele, zicându-ne: „tăcerea e anticamera uitării...
 Profesorul, muzeograful Nicolae Moldovan, cetăţeanul de onoare Pro Urbe al municipiului Sfântu Gheorghe, veteranul de război, ...câtă pasiune, optimism şi elan, cu decenii în urmă, al acestei nobile persoane, îmi zic...! Unde ajungem Doamne...?  Nu ne putem ascunde realitatea, ea ne aduce în faţa oglinzii vieţii şi ne „pictează”..., adevărul se înfăţişează.
De ce ne desparţi de oamenii adevăraţi şi buni, Doamne?
Legea vieţii şi morţii vom spune! Şi apelăm iarăşi la slovele cărturarului: „Suntem tributarii morţii...Fiecare ceas, fiecare clipă ne cere o fărâmitură de viaţă. Aşa ne topim pe nesimţite...Soarele cu apusul lui de purpură e roşit din sângele nostru...      
 
Vrednică de pomenire să-i fie memoria şi faptele sale.
Cinstea, bunătatea şi omenia lui Nicolae Moldovan să ne fie mărturie şi călăuză în vieţile noastre.    

Dumnezeu să-l ocrotească în pace şi linişte !                                                                                            NICOLAE BUCUR

luni, 19 decembrie 2016

Doina&Vasile Dobreanu, LA OBÂRȘIE LA IZVOR,.. CONVORBIRI LA SUBCETATE, 4, an 2016, Ed. Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș


http://ardealtv.ro/folclorul-esenta-romanului-viata-satuluiasternuta-in-carti-prof-doinita-dobrean/

Cântecele obârşiei sunt imagini ale căutării Sinelui, ale acordului eului cu lumea, ale elucidării sensurilor până la momentul iluminării când fiinţa se revarsă în taina rugăciunii: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu! Subcetatea e adânc spiritual perpetuu, nădăjduire şi reazem.”
Dr. Valentin Marica


Corina ACRIŞ, psihoterapeut

Dacă mă gândesc la rădăcini, simt o conexiune interioară puternică cu locul unde m-am nascut şi am crescut, pentru că acesta este locul startului meu în lume, a primelor mele experienţe, a copilăriei mele şi, implicit, fundaţia pe care m-am dezvoltat şi am evoluat spre ceea ce sunt astăzi. Am plecat la drum cu un bagaj preţios de care m-am folosit mereu pe parcursul devenirii mele.

Olimpia BACIU, medic de familie

Trei ani am făcut zilnic naveta Gălăuţaş - Subcetate, timp în care am adus pe lume doi copii. Munca a fost grea pentru un medic generalist începător, cu probleme fel de fel: urgenţe, naşteri, accidente de muncă, educaţia igienică, vizite la domiciliu în toată comuna, cât pe jos, cât în căruţă, populaţia comunei Subcetate trecând de 2000 de locuitori. Mi-amintesc că într-o iarnă geroasă, pe un frig de – 30°, a trebuit să ajung şi la Chifli, la Făgiţel. Sau alte şi alte situaţii cărora le-am făcut faţă, precum epidemia de hepatită cu vreo 18 cazuri.
Eram tânără, curajoasă şi îmi îndeplineam profesiunea cu onoare, fără să iau în considerare eforturile fizice deosebite, fără să condiţionez actul medical, nici atunci, nici mai târziu, când am profesat la Topliţa sau Gălăuţaş.

Alina BĂIETAN, Inginer Strategic de Achiziţii

Acolo (în SUA, n.n.) am învăţat ce înseamnă şi dorul de casă. Am învăţat că toate poeziile şi cântecele de dor exprimă sentimente adevarate, că sufletul te doare când doar pronunţi cuvintele CASĂ şi ACASĂ.
La un moment dat, şeful meu, căruia îi spusesem cât de dor îmi este de casă, m-a întrebat ce anume este aşa deosebit în ţara mea şi nu găseşti aici, când America este ţara în care găseşti tot ce vrei! Foarte spontan i-am răspuns: „The apples will never taste the same here”- Merele nu vor avea niciodată acelaşi gust ca cele de acasă.



Liliana BORDEA, funcţionar bancar

Când mă întorc în satul meu, sfinţit de o linişte profundă, parcă nu mai există griji, nu mai există oboseală, ci doar un sentiment de siguranţă şi pace. Când plec de acasă, plec mereu cu un gol în suflet, căci ştiu că îmi va fi dor, plec cu tristeţea despărţirii de cineva drag...





Leontina BURUIAN, profesor

Profesorii, icoane ale adolescenţei şi tinereţii noastre, ne-au învăţat să respectăm valorile, să muncim şi să năzuim, să iubim copiii, să ne facem meseria de dascăl cu drag, cu demnitate, răbdare, responsabilitate şi cu dorinţa de autodepăşire. Eu cred că am reuşit.





Alexandru CIUBUCĂ, magistrat

Când am devenit militar în termen la o unitate de grăniceri de pe malul Dunării, pentru aproape doi ani, am realizat că, pentru asigurarea unui viitor corespunzător sub toate aspectele, era necesară continuarea studiilor. Am decis să mă înscriu la o facultate de Drept...


Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas şi Ioan Sandu în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcţiei sediului liceului şi apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale şi, implicit, universitare. Celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoştinţă pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar şi pentru binele pe care l-au făcut comunităţii.

Petru COTFAS, profesor

1 septembrie 1964 mă găsea în colectivul profesoral al Liceului din Subcetate, venit prin repartiţie. Au început ani de muncă susţinută atât pe plan didactic, cât şi administrativ, pentru că între 1 noiembrie 1964 si 1 septembrie 1973 am ocupat şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Nu au fost ani uşori, dar faptul că am avut de manageriat un colectiv de cadre didactice tinere, energice şi foarte bine pregătite mi-a dat nenumărate satisfacţii. Nu o spun doar eu. Rezultatele obţinute pe parcurs de absolvenţii liceului din Subcetate au confirmat acest lucru. Au fost câteva generaţii de elevi de-a dreptul strălucitori.


Ioan - Gavril CRIŢ, consilier superior la Garda Forestieră Braşov

Din dragoste pentru tradiţiile poporului român, de câţiva ani sunt membru în Societatea Junilor Naţionali Albi din Braşov, calitate în care duc mai departe tradiţiile culturale ale junilor braşoveni. Implicarea mea în sprijinirea tradiţiilor mi-a adus în acest an onoarea de a purta drapelul Junilor Albi la defilarea călare de la zilele Braşovului din Duminica Tomii.


Maria - Nicoleta CRIŢ, consilier juridic la Regia Publică Locală a Pădurilor Kronstadt R.A.

Mă întorc întotdeauna cu mare drag la Subcetate, acesta fiind locul în care mă aşteaptă de fiecare dată, cu inima şi braţele deschise, părinţii şi bunicii. Cred că este locul pe care îl pot numi, un „refugiu” al copilului devenit adult, plecat în lume, dar care ştie că undeva, acolo, în satul copilăriei lui, încă mai poate beneficia de vorba bună şi blândă şi de îmbrăţişarea protectoare a părinţilor și a bunicilor.

Aurelia DEAC, învăţătoare la Subcetate

Am profesat la Şcoala Primară din Călnaci un sfert de secol. Am avut o deosebită plăcere să lucrez la această şcoală, cu nişte elevi minunaţi, cu mult bun simţ.
Mergeam la şcoală în fiecare zi cu drag, deşi parcurgeam câţiva kilometri pe jos, înfruntând capriciile vremii. Ştiam că mă așteaptă nişte copii care au nevoie de ajutorul meu, că încearcă fiecare, după capacitatea sa, să facă faţă cerinţelor.


Victor DOBREAN, doctor în medicină veterinară

Am considerat mereu că poţi reuşi în viaţă prin muncă şi efort proprii, susţinute, îmbinate cu plăcere şi bucuria lucrului bine făcut. Am avut şansa, ca în cadrul şcolii din Subcetate, să am parte de profesori dedicaţi, care ştiau să ne facă să îndrăgim şcoala. Părinţii m-au îndrumat să mă îndrept spre medicina veterinară, iar apoi, după finalizarea facultăţii, am ales să lucrez în cercetare, atât în ţară cât şi în străinătate. Am decis să mă întorc, pentru a fi alături de familie şi părinţi.



Vlad DOBREAN, cadru militar

Părinţii mei sunt modele de cum ar trebui să fie oamenii: înţelepţi, modeşti, căci modestia reală te ridică; toleranţi, harnici, cu măsură în toate. Ne-au creat un mediu familial plăcut, ne-au educat şi îndrumat spre a creşte drept, ne-au iubit şi ne iubesc mai presus de orice, aşa cum şi noi îi iubim. Ne-au făcut oameni. Mulţumim, mamă! Mulţumim, tată!



Nicolae - Florin GHENCI, comisar de poliţie

M-am întors cu mare drag la Subcetate, iar oportunitatea reîntoarcerii în băncile liceului în care, în urmă cu peste două decenii, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei, mi-a creat unele dintre cele mai frumoase sentimente de nostalgie. Cât despre amintiri, mărturisesc că, în cele câteva ore petrecute împreună cu colegii şi profesorii prezenţi la reuniune, pur şi simplu m-au năpădit…




Anca Delia GHERASIM, Psiholog clinician principal

Acasă...e ACASĂ. Nicăieri altundeva. Deşi am casa mea acum, aceasta nu e adevăratul meu cuib. Cuibul e acolo unde m-am născut, de unde am zburat şi unde revin, ca într-o migraţie, periodic... Nu pereţii şi nici acoperişul fac diferenţa... Casa mea, la mama şi la tata, e impregnată cu amintiri, cu învăţături... şi are valoare... valoarea binelui învăţat, valoarea iubirii, a bunătăţii şi a loialităţii. E o casă cu suflet! Aceasta e diferenţa!



Maria - Dorina MATIŞ, Corespondent special AGERPRES

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că puterea de care am dat dovadă în toţi aceşti peste 20 de ani de când am plecat de acasă, de la Subcetate, s-ar putea să fie o trăsătură a locului în care am crescut, de care nu m-am putut desprinde definitiv niciodată (evident că nici nu am dorit şi nici nu mi-am propus asta vreodată).
Mi-e foarte dor de satul copilăriei, în care am venit destul de puţin în aceşti ani, mai mult în vizită la mama - o adevărată eroină după cât i-a fost dat să îndure - şi mai puţin în locurile prin care alergam, schiam, mergeam la fân, la sapă, la joacă.


Am avut norocul să mă nasc şi să-mi petrec copilăria într-un loc magnific, Subcetate Mureş. Un sat autentic românesc, la poalele munţilor, un sat cu oameni mândri, harnici şi binevoitori. Obârşia mea de varvigean a fost şi este un motiv de mândrie peste tot pe unde am fost. Când revin acasă, la Subcetate, o fac întotdeauna cu emoţie, emoţia revederii mamei mele, a vecinilor, a prietenilor şi, nu în ultimul rând, a dascălilor mei, cei care mi-au asigurat un punct de plecare, o baza solidă, în viaţă.


Pavel MUSCAN, jurist (1927-2002, Subcetate)

Venea des acasă, era prietenos, comunicativ, plăcut la vorbă, bucuros să reîntâlnească vecinii, rudele, cunoscuţii. Era un om cu sufletul frumos, cu darul de a transmite bucurie, entuziasm, curaj şi încredere.
Înnoise împrejmuirea grădinii, plantase pomi, reabilitase casa părintească, transformând gospodăria în paragină a părinţilor într-un loc de odihnă agreabil, primitor, reconfortant.
Era o prezenţă tonică şi îţi transmitea o stare de bucurie, bucuria întâlnirii, a conversaţiei. Ştia să se apropie de oameni, indiferent de rangul fiecăruia, citindu-le şi apreciindu-le sufletul mai presus de orice.


Am foarte multe amintiri şi toate dragi. De la gustul cireşelor amare şi al fragilor din grădina bunicii paterne, la susurul apei şi sunetul morii în dimineţile însorite de vară, la bunicii din partea mamei, mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor în fiecare sâmbătă, jocurile încinse cu toţi copiii din vecini în Poiană, mersul la colindat de Crăciun, scăldatul în Mureş, drumeţiile făcute cu prietenii pe munte... Sunt un tot ce reprezintă esenţa bucuriei copilăriei mele.




Crezul meu de viaţă se învârte în jurul părerii că există un echilibru în această lume şi că toate faptele şi acţiunile tale se vor întoarce la tine în acelaşi mod; este o lege universală care spune aşa: trebuie să dăm înainte să primim. Cu cât semănăm mai mult, cu atât culegem mai mult. Şi, dăruind celorlalţi, sigur vom primi înapoi înzecit.




Fănică TĂSLĂVAN, locotenent colonel în rezervă

Cum începuturile mele s-au întâmplat aici, am considerat că întoarcerea la obârşie, la pensionare, este un lucru firesc. Satul Filpea din comuna Subcetate este leagănul copilăriei mele. Primii ani ai vieţii i-am petrecut în comunitatea acestui sat, răsfirată pe dealuri şi văi, fără curent electric sau alte facilităţi ale binefacerilor civilizaţiei. Filpea este locul din care am coborât în largul vieţii.




Vlad TONCEAN, economist

Și când am terminat noi facultatea parcă era un trend plecatul în străinătate. Aici am împărtăşit cu Ioana acelaşi sentiment, noi eram mult prea ataşaţi de părinţi, de casă şi, cu timpul, de Cluj, încât să plecăm undeva departe. Am decis să lăsăm la o parte aspectul financiar şi să ne luptăm să ne facem un viitor frumos şi o familie împlinită la noi în ţară, aproape de oamenii dragi nouă.



Am avut parte de un colectiv de profesori mai mult decât competent, oameni care îşi făceau meseria cu drag, având o adevarată vocaţie pentru învăţătură, care ne-au insuflat adevarate valori şi principii morale, în afară de cunoştiinţele teoretice, aspecte care au cântărit mult în anii ce au urmat.
Chiar dacă atunci nu apreciam mereu severitatea profesorilor, acum mulţumesc profund fiecăruia în parte, fiindcă, toţi împreună, au reuşit să-mi modeleze caracterul şi să-mi pună în valoare punctele forte pentru a sti ce vreau să fac în viitor.

Ioan ŢIFREA, avocat (?-1947, Subcetate)

Sunt Oameni care nu trebuie uitaţi. Locul lor este alături de nume importante ale culturii româneşti. Prin prestanţa lor au dus faima locului lor de naştere: comuna Subcetate. Noi, urmaşii, trăim sentimente de mândrie găsind în arhive numele comunei Subcetate, ca locul lor de obârşie. Unul dintre acestea este al avocatului Ioan Ţifrea, cu o poveste de viaţă emoţionantă.
A dobândit o cultură aleasă la liceul din Braşov, apoi la Universitatea din Budapesta.
A desfăşurat cu competenţă şi dăruire o vie activitate pentru cauza naţională a românilor din Imperiul Austro–Ungar. A lucrat timp de zece ani ca secretar la Ambasada română din Budapesta. În timpul desfăşurării procesului Memorandumului, avocatul Ioan Ţifrea îndeplinea funcţia de secretar al Comitetului Român din Budapesta. A participat la procesul memorandiştilor din Cluj, având rolul de legătură între acuzaţi şi apărare. A ajuns, aşadar, unul din oficialii de stat români de până la 1918.

Laura URZICĂ, învăţător emerit

Doamna Laura Urzică a desfăşurat întreaga activitate didactică în localitatea sa natală: o carieră de dascăl la Subcetate: 1935-1965.
Pentru activitate îndelungată şi merite deosebite, precum şi pentru contribuţia adusă în dezvoltarea învăţământului de cultură generală şi a învăţământului profesional şi tehnic, se conferă doamnei Urzică Laura, învăţător la Şcoala medie Subcetate Topliţa, titlul de Învăţător Emerit al Republicii Populare Romîne, în 1965.


Sanda VODĂ, profesor

Întotdeauna mi-am dorit să lucrez cu oamenii şi consider că profesia de dascăl este una dintre cele mai frumoase. Deşi este lipsită de prea multe beneficii materiale, ea poate avea foarte multe satisfacţii morale, oferindu-ţi posibilitatea de a demonstra cât de util poţi fi pentru societatea din care faci parte. Şi ce poate fi mai frumos decât să vezi cum creşte şi se dezvoltă puiul de om picurând în fiecare zi lumina cunoşterii în el?


Mulțumiri colaboratorilor:


 David BORDEA, elev
 Ana-Alexandra DOBREAN, elevă
Aurel-Dan DOBREAN, elev