marți, 16 decembrie 2014

AUGUSTIN MOCANU, „Între sat și oraș”, Ediția a doua, 2014






De curând, a apărut ediția a doua a cărții profesorului Augustin Mocanu, „Între sat și oraș”. Am avut nespusa bucurie de a citi cartea, prima ediție, la recomandarea prietenului nostru comun, profesorul dr. Viorel Rogoz, care a avut amabilitatea să mi-o și trimită, împreună cu prezentarea elogioasă a cărții profesorului de limba română și directorului Augustin Mocanu din vremea studiilor sale la Liceul din Cehul Silvaniei.
Prins în mrejele textului, de aseară până în zori am citit bildungsromanul „Între sat și oraș” Am trăit fascinat povestea, alături de Tinu lui Todor din Boju. Mi l-am făcut văr. Pe drum am împărtășit umanul și divinul ca între „om și om” („Eu și Tu” – o vorbă a lui Buber!) I-am urmărit destinul. De la primul pas în gara Clujului, la târgul Cehu, din Țara Silvaniei, și până la retragerea din linia I a luptei, undeva în inima Bărăganului. Acolo, sub flăcările cerului și printre ninsorile vijelioase și gerul care intră la os, a redactat studii de etnologie. La pensie n-a ieșit niciodată. Și, pentru că finalul încoronează opera, ne-a oferit astăzi acest volum de proză. Cine nu și-ar fi dorit să lase în urmă o asemenea carte? Câți sunt aceia care, între scriitorii de marcă, reușesc să ducă sinceritatea până dincolo de cuvânt. Spunem - și convingerea a rămas nealterată - că „Între sat și oraș” este cea mai valoroasă scriere pe care Augustin Mocanu a dăruit-o posterității. (Coperta 4, ediția a doua)


Între sat și oraș”. Altfel spus, călător între două lumi. O sugerează și motoul cărții: „Cât în car, cât în căruță,/ Cât la popa-n teleguță.” Dar și numele autorului: Mocanu – nume neaoș ardelenesc, cu trimitere la modul de existență rurală, patriarhală și Augustin – nume latinesc, predestinat, parcă, a exprima înălțare prin luminare, dar și putere, demnitate măreție.
Autorul recurge la pretextul unei scrisori adresate pe un ton familiar, prietenos și jovial „vărului său de scoarță”, Nelu, pentru a-și argumenta pornirea lăuntrică de a nota într-un caiet despre dorul adunat în amintirile de o viață, despre „trecutele vremi trăite aici în satul nostru, Boj, în orașul nostru, Cluj și aiurea”, pe unde i-a purtat Destinul. „Iubite Nelule” este, așadar „cuvântul înainte”, în care facem cunoștință cu cei doi piloni ai narațiunii: povestitorul, semnatarul scrisorii, Tinu lui Todor din Părău (Boju), și adresantul, posibilul cititor.
Este o carte scrisă la senectute, când omul poate aprecia Binele, Frumosul și Adevărul, când poate aprecia că „memoria este unica zestre absolută a fiecărui individ trecător”, că „viața se încheagă și crește mai adesea pe evenimente mărunte și comune, purtând însă în ele adevăruri foarte însemnate”.
Scrisul vine dintr-un impuls lăuntric, mărturisește scriitorul: „Scriu numai când un preaplin interior, imposibil de ținut în frâu, mă presează irezistibil, făcând ca rodul gândirii și simțirii mele să țâșnească, întrupându-se în cuvinte”.
Profesorul Augustin Mocanu, omul de la catedră, rămâne la fel de riguros și ordonat și atunci când își așază gândurile, ideile și amintirile pe hârtie, într-o înșiruire logică remarcabilă, cu respectarea normelor discursului. Nu întâmplător, cele două părți ale cărții se intitulează: Partea I. Discursul și Partea a doua. Supliment la discurs.
Augustin Mocanu este un scriitor în adevăratul sens al cuvântului, deși în prefață, cu prea multă modestie, mărturisește că „cel ce scrie trebuie să fie înzestrat cu puterea și voința cunoașterii vieții și mânuirii limbii, ceea ce nu e cazul meu, deoarece eu nu sunt scriitor și nu scriu literatură, ci pur și simplu redau cum pot cu ajutorul cuvintelor câte ceva din ceea ce biata mea memorie mai păstrează din trecutele vremi trăite…”
De bun augur a fost prima zi de școală în satul natal. De atunci, „din miracolul primei zile de școală din clasa I” vine „izvorul dorinței de a învăța mereu”. „Era în septembrie 1940, când lumea se afla în fierberea determinată de cedarea Ardealului de nord-est și trasarea graniței urma să treacă și prin hotarul satului nostru. (…) Vorbele clare ale învățătoarei sunau blând, mi se băteau în tâmple și pătrundeau în intimitatea conștiinței mele, transformându-se în icoane de care nu văzusem și nici nu auzisem vreodată. Miracolul cuvântului scris s-a legat de mine și m-a dominat toată viața, determinându-mă ca, acum, când sunt octogenar, să evoc clipele acelui început încărcat de vrajă…
Forța magică a limbajului” ne învăluie de la o pagină la alta, căci, la fel ca și la marele povestior Ion Creangă, ne impresionează nu doar ceea ce ne spune autorul, ci și cum spune, cu bucurie, cu emoția întoarcerii prin amintire în satul natal și prin locurile pe unde Destinul l-a purtat, într-un stil nuanțat și plăcut, antrenant și vioi, care te face, ca cititor, să fii curios și să te implici. Sunt evidente caracteristicile stilului oral, povestitorul simțind mereu prezența ascultătorului/cititorului, căruia i se adresează direct, prin pronume și verbe la persoana a doua sau prin vocative. Prezența interjecțiilor, a interogațiilor retorice, a expresiilor și legendelor populare, ca și a regionalismelor (ardelenisme) fonetice și lexicale întăresc nota de oralitate a stilului. Iată câteva exemple: „de-a nimic au mers”, „nu se vede zăranie de om”, „facem pe n-aude, nu vede,/ unde-l pui acolo șede” sau „Ne-am fi strecurat noi batăr v’o doi printre pelin pâș-pâș până la strugurei, subt care, dacă stai pe spate, ești bine ascuns și nu te vede , nici nu te simte popa care trebăluiește la albine acoperit pe obraz c-un strecurător de drod subțire, poate chiar ala cu care doamna preoteasă strecură razalăii (…)”
Narațiunea este impregnată pe alocuri de umor de sorginte populară:  ne uitam pe râpă cum se uită rațele la cer” sau „ne apropiem de Răstignire, ne zgâim la un Cristos de pleu ruginit, cu picioare bătute în cuie și cu fruntea împodobită cu tătăiși uscate, legate acolo împreună cu un mănunchi de spice de grâu, poate de pe la Rusale, când satul a ieșit la Țarină la sfințirea apei și a holdelor”.
Totul este aici reprezentat, privind universul satului transilvănean, într-un stil dens, dar foarte atractiv: istorie, spiritualitate, tradiții, etnografie, folclor, limbă, mentalitate.
„…pe o padină, ceva mai în sus, către Porodoaie, dormeau încremenite câteva gruiețe, morminte urieșești de la începutul istoriei, care adăposteau, se povestește, moaștele unui rege și ale căpitanilor oștirii sale”.

Dacă vrem să facem o apreciere a întregii opere a domnului Augustin Mocanu, nu putem să nu ținem seama de aprecierile profesorului universitar doctor Ion Taloș, exprimate ăn scrisoarea adresată autorului:
„Dragă Tinule,
Cred că ți-am spus și la telefon – de când ai început să publici ai făcut mai mult decât alți folcloriști în toată cariera lor. Cred că Sălajul trebuie să fie mândru că l-ai slujit ca dascăl și ca cel mai reprezentativ etnolog. Sunt sigur că mulți sălăjeni se uită cu invidie la realizările tale excepționale. Ai merita un titlu de onoare.
Impresionant e și faptul că elevii tăi ți-au rămas atât de de atașați, dovadă a muncii tale cinstite și serioase în școală și ca inspector. Te îmbrățișez frățește, al tău, Ion

Închei cu o mărturisire a lui Augustin Mocanu, făcută, în același registru al modestiei, fostului său discipol, profesorul univ. dr. Viorel Rogoz: „În viața cea de toate zile - familie, societate, comunitate etc - am făcut ce se face și am rămas cum am fost, un țăran lucrător cu puțină știință de carte.
În folclor, nu sunt mai nimic, adică, poate, un mușuroi, nicidecum deal sau munte. Și, totuși, nu sunt o gaură, ci o ridicătură, fie ea cât de neînsemnată ar fi. De voi mai putea, voi mai scrie, să-i fac vârf "mușuroiului" meu.
Putem lua cuvintele profesorului drept un crez de viață, un îndemn: chiar dacă nu vom reuși să ajungem „un deal sau un munte”, să fim măcar „un mușuroi”, și nu o „o gaură”; să tindem mereu să ne ridicăm, să ne înălțăm, să construim și să ne construim, nu să distrugem, să ne distrugem și să ne risipim.
Mă alătur prietenului Viorel Rogoz pentru a înnoi, în preajma Sărbătorilor Crăciunului și Anului Nou 2015, urările noastre de sănătate:
"Să ne trăiți, Domnule Profesor, ani mulți și fericiți!"

                                                      Prof. Doina Dobreanu




Scriitorului Augustin Mocanu

        - Madrigal -
Plecat din satul din Ardeal
Doar cartea ţi-a fost ideal.
O viaţă de educator
Te-a modelat ca scriitor.
Urarea de sărbători:
,,Să ne dai alte comori!"

    (cu referire la vol."Între sat şi oraş"
Victor Becheanu

P.S. Felicitări autorului şi prefaţatorului!
18 decembrie 2014 

 

duminică, 14 decembrie 2014

La mulți ani, VALENTIN MARICA!


VALENTIN MARICA -  
Cetățean de onoare al culturii române 

Moto:
„…mi-am zgâriat
stăruitor
în scoarța unui arbor – numele –
cu slove mici, stângace și subțiri.
Azi am văzut din întâmplare
cum slovele-au crescut din cale-afară – uriașe.”
Lucian Blaga, Cresc amintirile

Căutând printre amintiri, îmi dau seama că îl cunosc pe domnul Valentin Marica de multă vreme, și în ipostaze diferite: student la litere, soț, tată, fiu, scriitor, realizator de emisiuni radio, reporter, editor de carte, prieten.
 Il cunosc pe domnul Valentin Marica din vremea când își „zgâria stăruitor în scoarța unui arbor – numele – cu slove mici, stângace și subțiri”. Era în anul 1970, când, student la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj, obținea Premiul I la Simpozionul Național de Folclor, pentru cercetarea Lioara - un obicei din ciclul primăverii; în același an, studentul–poet debuta cu versuri în revista Cronica din Iași, prezentat fiind de poetul Mihai Ursachi.
Astăzi, când domnia sa este la vârsta de 65 de ani, văd „cum slovele (-i) au crescut din cale-afară de uriașe”. Mă refer la opera sa scrisă – poezie, proză, eseistică, jurnal literar, interviuri literare, studii de istorie literară  -, dar și la mulțimea benzilor magnetice care au înregistrat vocea reporterului radio transmisă în eter în timpul miilor de emisiuni realizate de-a lungul anilor la postul de Radio Târgu-Mureș, învitându-ne pe noi, cititorii sau ascultătorii, să trăim stări de spirit în toate nuanțele bucuriei.
La vârsta elanurilor tinereții din perioada studenției, era un tânăr exuberant și vesel, stăpân pe sine, demn, curajos, cu fața și privirea luminate de bucuria și mulțumirea de a face ceea ce-i place: de a se pasiona de cunoașterea prin studiu și cercetare, de a descifra tainele gândirii și ale logosului.
L-am cunoscut mai îndeaproape apoi, ca prieten și soț al Emiliei Dobreanu, colegă și prietenă cu mine la Liceul din Subcetate, apoi la Filologia din Cluj, ea fiindu-mi model, îndemn și sfetnic în alegerea drumului ce aveam să-l urmez la finele liceului, spre Alma Mater Napocensis.
Doamna Emilia Marica este un om cu un caracter frumos, este inteligentă, cu suflet nobil, cu multiple calități, cunoștințe și deprinderi practice; este soție și mamă iubitoare, dar și profesoară de excepție. Faptul că domnul Valentin Marica s-a realizat plenar și multilateral se datorează, măcar în parte, și omului puternic, statornic și jertfelnic din dreapta sa, soția Emilia, un om al cărui crez de viață mărturisit a fost următorul: „Muncă, credinţă, fidelitate, dragoste, perseverenţă, visare – cuvinte pe care le-aş traduce poetic, din nou, prin versurile lui Lucian Blaga: «În spinii de-aci arată-te, Doamne, să ştiu ce aştepţi de la mine», deoarece numai «Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar».” [1]
Colegi de facultate, apoi profesori de limba și literatura română la Târgu Mureș, au publicat împreună culegerea „Exerciții gramaticale structurale”, prezentată la Simpozionul Național de Limba Română, prezidat de acad. Ion Coteanu, București, 1975.

L-am cunoscut pe domnul Valentin Marica în ipostaza de fiu al părinților din Zoreni, doar citindu-i poeziile volumului „Absida pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului”. Citez câteva versuri din poezia dedicată părinților, „Scrisoare târzie”
E iarăși seară când vă pipăi urma
În țărna drumului; și drumu-i pustiu…
Prima literă am scris-o acolo…
Nu la masă, ci pe un sac de grâu…
(…)
Sunteți frumoși în cioareci și-n ie.
Atât de neted vă e în seară pasul.
Iertați-mi rătăcirea și uitarea…!
Vă strig, acum,… dar amuțește glasul.”
Mai ales, l-am cunoscut ca fiu al părinților Emiliei, din Subcetate. Prezența lor și a copiilor lor, Cosmin și Codruța, în casa părintească din satul nostru, situat pe Valea Mureșului Superior, aducea lumină, pace, liniște, mângâiere, zâmbete de fericire, multă iubire. Ce vremuri minunate, de vis, de poveste!
I-am cunoscut pe Emilia și Valentin în ipostază de părinți. Petrecându-și crâpeie de vacanțe la Zoreni și Subcetate, împreună cu părinții lor, nepoții învățau să se bucure de armonia și iubirea familială, ca și de miracolul naturii în fiecare anotimp, să-și respecte rădăcinile.


 Cezara-Codruța Marica s-a născut la Târgu-Mureș, în ziua de 3 martie 1979. Un mărțișor al bucuriei și speranței pentru părinții și fratele ei, Emilian-Cosmin.(…) Prin ea se întrupase un destin de excepție. Prematur și brutal frânt la nadir…” [2]
Și, dintrodată, locul bucuriei și al speranței… a fost luat de suferință, tristețe, jale, neliniște, lacrimi… și de zbuciumul unei întrebări fără răspuns: De ce?
Fundaţia Culturală Cezara cu seriile de carte „Prima verba”, „Perpetuum”, „Via lucis”, Editura Cezara, Cenaclul Cezara, Centrul de Zi Cezara, Diplomele Cezara, Aşezământul Cultural Cezara și… atâtea poezii… În toate reverberează neuitarea Cezarei-Codruța.
 „Ninge peste umerii Lerului-Ler,
ninge în palma-mi –
coajă de măr.
Ninge la masa unde vii şi stai...,
visul aleargă-n tropot de cai,
grâul dospeşte  peste rochia ta,
sufletul e pomul din rai.
Ninge pe râul Lerului-Ler,
ninge pe prag, pe gând,
rochia ta e colind.
Îmi deschide pumnul,
a se încălzi,
în noaptea ce-i zi,
în ziua în care lin înfloreşti,
cu văzduhul în braţe,
cu Viflheem la fereşti.
Râul creşte, lacrimi scad
sub fiecare frunză de brad...
În lumânările, vlăstare,
pleoapa ochiului  şi rochia ta
sunt cărare.” (Fragment din poemul „Rochia de apă”)
La Platoneşti va fi Aşezământul Cultural „Cezara”, îmi spunea Emilia. „Platoneştiul, locul naşterii mamei mele, gura de rai care mi-a aureolat copilaria şi prima tinereţe, devenit o vreme rana în spaţiu prin dispariţia bunicilor, redevine pentru mine, pentru noi, acelaşi tărâm vrăjit care ne aşază între pământ şi cer, făcându-ne fraţi cu nesfârşitul. Atât de puternică a fost chemarea lui, încât Dumnezeu ne-a ajutat să reînsufleţim pragul casei şi Duhul locului. Căci: Coboară-n lut părinţii rând pe rând, în timp ce-n noi mai cresc grădinile...
Aici va fi Aşezământul Cultural «Cezara». Locul e vegheat de o masivă cruce sculptată în stejar de meşterii care au ridicat Mănăstirea Bârsana, pe motivul cununii de spini din Golgota Mântuitorului. Aici va fi ridicat Monumentul Candorii, unicat în lume, întru pomenirea tuturor celor care au plecat în veşnicie la vârsta copilăriei sau în floarea tinereţii. Este un proiect amplu, cu multe detalii, cu încurajări morale din partea celor care i-au înţeles în nota adevarului rosturile. Când un gând are frumuseţe, nobleţe şi sinceritate, nu se va opri, dimpotrivă, îşi va înmulţi ramurile de trăinicie şi surâs.” [3]

Valentin și Emilia Marica sunt amândoi făclii care se mistuie pe altarul culturii româneşti, răspândind în jur, prin magia cuvântului și prin faptă, lumină, bucurie, frumuseţe şi încredere.
În ipostaza de scriitor, l-am întâlnit pe domnul Valentin Marica cu ocazia diverselor reuniuni/ manifestări culturale, dar mai ales citindu-i creațiile, cărțile pe care mi le-a dăruit cu mărinimie și bucurie, fiecare fiind însoțită de o dedicație și un gând: „Vecernii” – „… acest colind… reverberat în urarea de „La mulți ani!...”(3 ian. 1999), „Metanii” – … cu „încrederea autorului în «raiul cuvântului…»” (3 ian. 1999), „Laguna umbrei” – „… aceste caligrafii ale neliniștitoarelor întrebări și privirea mirată a cuvântului; mai cred, pentru ca să înțeleg…” (19 sept. 1999), „Absidă pentru ziua a treia (Poemele Zoreniului)” – „… aceste «țesături» de cer din reîntoarcerea mea la fiorul dintâi…” (25 ian. 2011) etc.



I-am citit poeziile cu nerăbdare și curiozitate, cu bucuria că le-am pătruns fiorul, înțelegând, prea devreme, și eu, ca și ei, Valentin și Emilia Marica, versul eminescian: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”…
Poezia lui Valentin Marica „este o radiografie a suferinței, o confesiune amară, a resemnării și asumării fatalității”. Tonalitatea elegiacă a poeziilor, impusă de obsedanta temă a morții este explicabilă. Prin trăirea autentică și stăpânirea cuvintelor, recunoaștem în poezia lui Valentin Marica eleganța intelectuală a lui Lucian Blaga.
„Dorul de moarte eminescian” este punctul pornire și al unor studii ample, între care și Thanatosul ca ipostază a tragicului în literatura română, teza de doctorat a autorului. Valentin Marica propune în cartea sa, „Studii de istorie literară”, într-un stil sobru, elegant, subtil, rafinat, riguros academic, noi interpretări, încercând să se caute și să se regăsească pe sine.
Îl cunosc, de foarte mulți ani, pe domnul Valentin Marica în ipostaza de realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul Teritorial de Radio Târgu-Mureș, în prezent, senior-editor.
Domnul Valentin Marica a semnalat în emisiunea pe care o realizează, „Vitralii” – ferestre mereu deschise spre cultură - fiecare apariție editorială despre Subcetate… Cu câtă bucurie! I-am simțit-o în vibrația glasului și în căldura vorbelor, de fiecare dată. Am recunoscut aceeași bucurie nedisimulată, molipsitoare, cu care prezintă orice act de cultură, emoția reporterului, „vânător de inefabil” el-însuși, intervievând oameni de seamă, de a le surprinde, provocându-i, sclipiri de gând și trăire profundă – prilej de sărbătoare a minții și a sufletului.
I-am citit cartea „Vânători de inefabil[4] care adună între copertele sale interviuri literare înregistrate pentru emisiunile de radio, carte mărturie pentru prezent și posteritate, care păstrează în acest fel imaginea scrisă a gândurilor rostite și înregistrate cândva, aflate acum în fonoteca de aur a radioului Târgu-Mureș. Sunt interviuri de înaltă ținută intelectuală, de emoționantă vibrație sufletească, realizate cu profesionalism, cu respect și iubire pentru cultura românească. Sunt interviuri care ni-l arată de fiecare dată pe Valentin Marica în multipla sa ipostază: de reporter, poet, om de cultură, Om – spirit pătrunzător, curios, efervescent, dornic să surprindă esența, inefabilul, miracolul vieții, sclipirea gândului, emoția, să transmită bucuria trăită prin cultură, credință, cunoaștere, creație, iubire, îndemnându-și cu încredere, speranță și optimism ascultătorii, la fiecare final de emisiune. „Nu vă temeți! Îndrăzniți!” 
Și am îndrăznit și noi… Îi mulțumim pentru încurajări, pentru atenția acordată și aprecierile făcute în emisiunile de radio, și nu numai, cărților noastre trimise de la Subcetate, despre Subcetate.[5]
Întrebându-l despre realizările familiei Valentin și Emilia Marica și despre profesiunea lor de credință, domnul Valentin Marica a răspuns în felul următor: „Când Dumnezeu i s-a arătat lui Solomon şi l-a întrebat ce doreşte, Solomon nu a cerut slavă, bogăţii, moarte vrăşmaşilor sau o viaţă lungă, ci înţelepciune şi pricepere. Într-un timp şovăitor şi lânced, al ruginirii cuvintelor şi sufletelor, aş vrea ca slava şi bogăţia mea, a noastră, a familiei, să fie puţină înţelepciune şi puţină picepere; pentru ca Fundaţia Culturală Cezara, Editura Cezara, Centrul de Studii Literare Grigore Vieru, Cenaclul Cezara, Festivalul de Poezie Religioasă Credo, Concursurile Nationale de Creativitate Artistică, Jocul de-a ziua cea bună şi Vreme trece, vreme vine, Maratonul Poeziei, Concursul Interjudeţean de Literatură Amândoi, în aburul pâinii, Concursul Naţional de Interpretare Critică a Textelor Eminesciene, Festivalul Fanteziei, Centrul de Zi Cezara, proiectele Mâini care vorbesc, Aripi de Ingeri, Senior al Targu-Mureşului, Tărâm de iubire, Cuvântul, seriile de carte Prima verba, Via lucis, Perpetuum, Exemplarium, Diplomele Cezara pentru înalte valori umane şi profesionale să-şi ducă mesajul spre zilele ce vin, pentru a nu fi atât de mare întunericul în spirit.” [6].
Astăzi, când domnul Valentin Marica este doctor în filologie și științele comunicării, recunoscut scriitor, poet și publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Uniunii Scriitorilor din România, se vorbește despre personalitatea acestui om de  cultură de o distincție intelectuală aparte doar la modul superlativ: „figură singulară și discretă (…) cu un discurs poetic limpede, migălos șlefuit, cu mare economie de mijloace” (Cornel Moraru), „poet delicat și erudit” (Titis Vâjeu), „poet de structură orfică” (Iulian Boldea) etc.


Ca semn de prețuire, Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Mureș i-a acordat titlul de „Cetățean de onoare al poeziei”. Având în vedere activitatea sa multidimensională, demnitatea și prestanța sa intelectuală, cu ocazia sărbătoririi a 65 de ani, domnul Valentin Marica ar merita pe deplin titlul de Cetățean de onoare al culturii române.
Felicitări sincere, urări de sănătate, Dumnezeu să vă ocrotească și să vă binecuvânteze casa și familia, prieteni buni și statornici, putere de muncă și creație mulți ani și, așa cum vă doriți, asemenea înțeleptului Solomon, înțelepciunea și priceperea de a continua minunatele proiecte care „să-şi ducă mesajul spre zilele ce vin, pentru a nu fi atât de mare întunericul în spirit”!
La mulți, buni și fericiți ani!
                           Cu prețuire și respect, profesor Doina Dobreanu

Publicat în „Vatra Veche”, nr. 12 (număr omagial, „Valentin Marica”), 2014

BIBLIOGRFIE:

Almanah RadioTârgu-Mureș - 40, Redactor Valentin Marica, Târgu-Mureș, 1998
Centrul de Studii Literare „Grigore Vieru” Târgu Mureș, Grigore Vieru – Dimensiuni critice (I), Editura „Cezara Codruța Marica”, Seria de carte Exemplarium îngrijită de Valentin Marica, 2010
Dobreanu, Doina și Dobreanu, Vasile, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, ed.și prefață Valentin Marica, Editura „Cezara Codruța Marica”, Seria „Via lucis”, Târgu-Mureș, 2013
Marica, Valentin, Absida pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului, Editura Dacia XXI, 2011
Marica, Valentin, Ceasornic de lut, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009
Marica, Valentin, Conjugarea verdelui, Editura Nico, 2010
Marica, Valentin, În apa duhului. Jurnal de reporter în Țara Sfântă, Editura Nico, 2008
Marica, Valentin, Laguna Umbrei, Fundația Culturală „Cezara Codruța Maica”, Editura Cezara, 1999
Marica, Valentin, Metanii, Fundația Culturală „Cezara Codruța Maica”, Editura Cezara, 1997
Marica, Valentin, Vânători deinefabil. Interviuri literare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009
Marica, Valentin, Vecernii (În căutarea cuvântului)- exerciții poetice, Fundația Culturală „Cezara Codruța Maica”, Editura Cezara, 1998
Vă las în loc surâsul – ultimul caiet școlar al Cezarei-Codruța Marica, Editura Brăduț, Târgu-Mureș, 1996


[1] Emilia Marica, în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, ed.și prefață Valentin Marica, Editura „Cezara Codruța Marica”, Seria „Via lucis”, Târgu-Mureș, 2013, p. 125
[2] „Zbor frânt…”, în „Vă las în loc surâsul – ultimul caiet școlar al Cezarei-Codruța Marica”, Editura Brăduț, Târgu-Mureș, 1996, p.5; 7
[3] Emilia Marica, în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, ed.și prefață Valentin Marica, Editura „Cezara Codruța Marica”, Seria „Via lucis”, Târgu-Mureș, 2013, p. 124-125
[4] Valentin Marica, Vânători deinefabil. Interviuri literare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009
[5] În prefața cărții „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, domnul Marica scria: „Demersul publicistic de faţă îi readuce, cu dragoste, bun-simţ, nobleţe şi inteligenţă, pe bunii trăitori ai obârşiilor şi permanenţelor din binecuvântata parte nordică a Depresiunii Giurgeului, Subcetate, reverberând din Sangidava, în gestul sublim şi pur al mărturisirilor – al spovedaniilor, vindecând «setea de mântuire» – aidoma celui al ridicării fărâmei de pâine descris de Monahul de la Rohia. Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu, care, cu har, i-au dedicat localităţii Subcetate mai multe «cântece ale obârşiei», de la istorie şi civilizaţie rurală, la etnografie, datini, folclor literar, particularităţi lingvistice, credinţe arhaice, ritualuri şi simboluri, invocă, din nou, aducerea-aminte, întru a argumenta şi perpetua rodnicia timpului, creşterea lui, în vechea aşezare din zona Topliţei Române.” – Valentin Marica, „Cuvânt înainte”, în Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, ed.și prefață Valentin Marica, Editura „Cezara Codruța Marica”, Seria „Via lucis”, Târgu-Mureș, 2013, p. 5
[6] Marica Valentin, în op. cit., p 125

vineri, 5 decembrie 2014

IN MEMORIAM: Prof. Univ. Dr. DUMITRU POP (1927–2006)




Alese gânduri  de recunoștință, prețuire, respect și neuitare pentru dascălii noști, Dumitru Pop și Ion Șeuleanu! 
Se împlinesc acum, la început de decembrie 2014, opt ani de la plecarea în lumea fără cuvânt a profesorului Dumitru Pop, decan al Facultății de Filologie din Cluj și profesor de folclor pentru generația noastră, 1969-1973 și trei ani de la moartea profesorului Ion Șeuleanu.
Veneam la Universitatea clujeană dintr-un sat de munte, cu vădite aspecte patriarhale încă, unde trăisem până la 18 ani și acumulasem ceea ce familia, școala și satul îmi oferiseră. La Alma Mater Napocensis aveam să conștientizez, urmărind prelegerile profesorului Dumitru Pop și interpretând textele propuse la seminarii de asistentul domniei sale, Ion Șeuleanu, frumusețea și valoarea folclorului românesc, ale culturii noastre tradiționale.
Propunem spre lectură omagiul profesorului Ion Șeuleanu la dispariția profesorului Dumitru Pop, „una dintre cele mai marcante  personalităţi ale folcloristicii şi etnologiei româneşti contemporane”, „un admirabil dascăl și cercetător”.
Datorez acest text colegului nostru din anii studenției, Viorel Rogoz, un reputat discipol al mentorilor clujeni, doctor în filologie, etnolog și profesor universitar la Universitatea de Nord din Baia Mare. 
                                                           Prof. Doina Dobreanu


    A încetat din viaţă (la 11 decembrie, 2006), spre marele şi sincerul regret al tuturor celor ce l-au cunoscut şi stimat, profesorul universitar dr. Dumitru Pop de la Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj-Napoca.
Nefericitul eveniment s-a întâmplat cu doar câteva luni înainte de a fi împlinit optzeci de ani, o vârstă de o frumuseţe aparte, de importante realizări şi pe care, din câte ştim, profesorul şi-ar fi dorit s-o atingă.
    Oricum, Dumitru Pop a fost şi va rămâne una dintre cele mai marcante  personalităţi ale folcloristicii şi etnologiei româneşti contemporane, ştiinţe pe care le-a servit cu totală devoţiune de-a lungul câtorva decenii. Dedicându-se disciplinelor respective, Dumitru Pop şi-a închinat, de fapt, activitatea studierii culturii noastre populare şi, în plan mai larg, spiritualităţii româneşti, contribuind, în felul acesta, la mai buna şi mai dreapta recunoaştere a poporului român. A făcut-o, indirect oarecum, şi prin cele patruzeci de generaţii de studenţi ai săi (câţiva devenind ei înşişi cercetători ai fenomenului folcloric), pe care le-a format în spiritul efortului creator, al muncii oneste, al corectitudinii şi responsabilităţii, al implicării cu toate forţele în promovarea Binelui şi Frumosului.
     Dumitru Pop s-a născut la 18 martie 1927, în localitatea Băseşti, judeţul Maramureş. Studiile elementare, secundare şi liceale le face în satul natal, la Iaşi (1939–1945) şi Carei (1945–1947). Pe cele universitare le finalizează la Cluj, încheindu-le strălucit în 1951, avându-i profesori, printre alţii, pe Dumitru Popovici, Ion Breazu, Ştefan Paşca şi Iosif Pervain. După absolvirea facultăţii este reţinut în învăţământul superior. Va parcurge cu deosebit succes toate treptele carierei universitare, fiind, pe rând, asistent (1951–1952), lector (1952–1962), conferenţiar (1962–1970), profesor (1970–1992) şi profesor consultant (1992–2006) la Catedra de literatură română comparată şi teoria literaturii a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
    Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice, în anul 1969, la Universitatea din Bucureşti (conducător ştiinţific: Mihai Pop), cu teza Folcloristica Maramureşului, iar la scurt timp devine conducător de doctorat, contribuind şi în această postură la pregătirea a numeroşi specialişti în domeniile folcloristicii şi etnologiei. Încercând să relevăm şi alte dimensiuni ale bogatei activităţi a lui Dumitru Pop, vom menţiona că a fost decan al Facultăţii de Filologie clujene (1968–1976),cercetător ştiinţific principal (1957–1959) şi diriguitor al Institutului de Folclor al Academiei Române, Filiala Cluj (1966–1969). În anii 1974–1976 a funcţionat şi ca director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj-Napoca, după ce, cu câţiva ani înainte, a fost lector de limbă şi cultură românească la Universitatea din Montpellier (Franţa). Activitatea sa a fost recunoscută pe plan naţional şi internaţional, fiind consemnată elogios în câteva lucrări de sinteză, precum: Dicţionarul folcloriştilor, Dicţionarul etnologilor români, Dicţionarul general al literaturii române etc.
    Pe lângă cele amintite, se cuvine a fi arătat că regretatul profesor a fost membru în comitetele de redacţie ale unor publicaţii de specialitate prestigioase, precum „Studia U.B.B.”, Series Philologia; „Revista de etnografie şi folclor” şi „Anuarul Arhivei de Folclor” din Cluj-Napoca. El a fost, de asemenea, colaborator constant al unor reviste ştiinţifice, culturale şi literare, dintre care mai importante sunt „Anuarul Arhivei de Folclor”, serie nouă; „Revista de etnografie şi folclor”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Dacoromania” (Freiburg – Germania), „Folclor literar”, „Limbă şi literatură”, „Studii şi comunicări de etnologie”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Familia”, „Demos” (Berlin –
Germania), „Etnographia” (Ungaria), „Marisia” etc.
    Toate cele menţionate până aici au fost redate admirabil de către cel pe care îl evocăm acum, în ultima carte, publicată cu un an înaintea trecerii sale la cele veşnice şi intitulată Martor atent şi modest părtaş la istorie (Cluj-Napoca, Editura Todesco, 2005). Cititorul acestei cărţi realizează încă o dată că avem de a face, în cazul lui Dumitru Pop, cu o personalitate complexă a învăţământului românesc, a culturii şi ştiinţei româneşti, cu un destin exemplar, pus cu generozitate în slujba unor cauze nobile, a unor idealuri înalte. Avem de-a face cu un om dedicat profesiei celor apropiaţi lui, cetăţii (a fost şi cetăţean de onoare a municipiului nostru), poporului său, pe care îl preţuia şi-l dorea definitiv angajat şi angrenat pe orbita civilizaţiei moderne. Căci, să nu ne sfiim a o spune, Dumitru Pop a fost un patriot, în sensul cel mai luminos al termenului, cum, din păcate, puţini mai avem în zilele noastre.
    Activitatea de cercetător a lui Dumitru Pop este bogată şi diversificată. Ea are atingere cu majoritatea aspectelor culturii populare (tradiţionale) şi poate fi ordonată în câteva secţiuni mai cuprinzătoare, printre care teoria generală a folclorului, metodologia cercetării etnologice, categorii şi motive folclorice, istoria folcloristicii, relaţia literatură orală–literatură scrisă (savantă) etc. Trecem, pe scurt, în revistă aceste secţiuni.
    Dumitru Pop a fost un pasionat culegător de folclor. Din câteva mii de piese colecţionate singur sau împreună cu studenţii în diferite zone etnografico-folclorice româneşti, a publicat o parte în volume colective (Poezii populare din Sălaj etc.) ori de sine-stătătoare (Folclor din Bihor, 1969 ; Folclor din zona Codrului, 1978).
    Culegerile sale se remarcă printr-o deosebită acurateţe ştiinţifică, prin respectarea metodologiei de înregistrare şi a criteriilor de selecţie a textelor ş.a.m.d. Criteriile estetic şi documentar sunt cele care decid, în principal, antologarea materialelor. Ele sunt subordonate principiului reprezentativităţii, aşa încât culegerile sale oferă o imagine reală a repertoriului folcloric din zonele cercetate. O atenţie deosebită este acordată variantelor. O pondere însemnată o au în culegerile lui Dumitru Pop textele legate de obiceiuri. Studiile care preced culegerile amintite ating statutul unor micromonografii etnofolclorice bine informate şi atent concepute, capabile să reţină specificul zonei şi să-i fixeze acestuia locul în contextul creaţiei populare (a se vedea Folclor din zona Codrului, 1978).
    Folcloristica Maramureşului (Bucureşti, Editura Minerva, 1971) este primul studiu de anvergură al lui Dumitru Pop. Volumul este alcătuit din două secţiuni. În prima, sunt trecute în revistă preocupările pentru folclorul maramureşean (culegeri, deschideri teoretice şi metodologice, direcţii, etape etc.). Cea de-a doua ordonează textele publicate în reviste şi ziare mai puţin accesibile cititorului. Volumul reprezintă o contribuţie remarcabilă de istorie a folcloristicii, Dumitru Pop fiind convins că asemenea cercetări sunt necesare şi utile pentru realizarea unor sinteze viitoare, cu adevărat ştiinţifice, referitoare la preocupările legate de studiul culturii noastre populare.
    Următorul volum, intitulat Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989), înmănunchează şase studii distincte: Între obiceiurile calendaristice şi cele legate de vârsta omului, Pluguşorul – sinteză folclorică românească, Paparuda, Caloianul, Drăgaica, Imagini de colindă în cântecul ceremonial de secere. Pe lângă obiectivele ştiinţifice urmărite, Dumitru Pop îşi propune să demonstreze vechimea agriculturii ca ocupaţie principală la români, precum şi permanenţa satului românesc, înţelese ambele ca însemne ale continuităţii de ordin etnic. Fiecare studiu reprezintă o contribuţie importantă la elucidarea fenomenelor etnoculturale urmărite. Întemeindu-se pe o solidă bibliografie, pe întregul corpus de variante, pe informaţii şi documente de teren relevante, Dumitru Pop procedează la examinarea minuţioasă a faptelor supuse observaţiei. Intenţia sa este de a propune puncte de vedere noi, bazate pe o lectură adâncită a realităţii folclorice, diferită de cea a cercetării anterioare. În cazul Drăgaicei, de exemplu, autorul realizează prima încercare de monografiere a obiceiului din literatura românească de specialitate.
     Cât priveşte metodologia utilizată, Dumitru Pop este interesat, ca pretutindeni în scrierile sale, de „originile”, de „formele primare”, de geneza fenomenelor abordate. Acestea sunt raportate la alte „rituri arhaice”, la nivelurile de mentalitate care le-au generat etc. Sunt urmărite stadiile de evoluţie a ritului ori a întregului obicei, seriile tipologice, recuzita rituală şi ceremonială, textele de ilustrare, mutaţiile intervenite în mentalul colectivităţilor folcloric-tradiţionale. Nu lipseşte nici perspectiva comparativă (context sud-est european etc.), pentru a semnala elementele de poligeneză ori de conculturaţie ş.a.m.d.
    Studiile din volumele publicate relativ recent (Cercetări de folclor românesc, Studii de istoria folcloristicii româneşti, ca şi altele câteva încă necuprinse între coperţile unei cărţi), se caracterizează printr-o extraordinar de amplă paletă tematică, evidenţiind şi ele varietatea preocupărilor ştiinţifice ale lui Dumitru Pop. Dintre acestea sunt de consemnat câteva, de dată recentă, în care autorul discută, nu o dată polemic, chestiuni esenţiale ale culturii şi literaturii noastre orale, venind, de fiecare dată, cu perspective interpretative interesante, cu puncte de vedere incitante. Aşa sunt: Codrul, motiv poetic fundamental în folclorul şi literatura noastră naţională, Temeiuri creştine în geneza şi evoluţia culturii populare româneşti, Mioriţa şi filosofia morţii, Mit, istoric şi sentiment în balada „Meşterul Manole”. Dumitru Pop se simţea implicat în tot ceea ce ţinea de soarta disciplinelor etnologico-antropologice în actualitate. Coordonate ale culturii populare româneşti (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004) exprimă clar o asemenea atitudine. Regretatul profesor insistă aici asupra câtorva dintre rosturile etnologiei în contemporaneitatea modernă, având certitudinea că acestea sunt şi vor fi reale chiar şi în condiţiile globalizării de ordin cultural. Misiunea etnologiei, crede Dumitru Pop, nu s-a încheiat, ci, dimpotrivă, ea devine tot mai importantă. Căci, pe fondul discuţiilor referitoare la definirea conceptelor de identitate şi/sau alteritate, etnologia este „singura în stare să deschidă larg porţile înţelegerii şi împăcării dintre oameni, promovând un spirit, acela al unităţii şi echilibrului dintre diversitate şi universalitate. (A se vedea şi Iordan Datcu, Dicţionarul etnografilor români, ediţia a III-a revăzută şi mult adăugită, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2006, p. 720.)
    Ne despărţim, la capătul acestor însemnări, de un admirabil dascăl şi cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al cuvântului, de un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere, care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria.
    Prin dispariţia profesorului Dumitru Pop, învăţământul nostru universitar, ştiinţa românească suferă o mare şi grea pierdere.

ION ŞEULEANU
   Universitatea „Babeş-Bolyai”
   Facultatea de Litere
   Cluj-Napoca, str. Horea, 31

Publicat în DACOROMANIA, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, Cluj-Napoca, p. 301-304

 Absolvenții Facultății de Filologie - Limba și literatura română 
(Secundar Limba franceză, italiană și latină), 1973


 Decanul Dumitru Pop și absolvenți ai anului 1973


duminică, 23 noiembrie 2014

„Cuvânt înainte” la cartea lui Viorel Rogoz: FAMILIA ÎN CREDINȚE, RITURI, OBICEIURI, ediția a II-a revăzută, Editura „Solstițiu”, Series Ethnologica


CUVÂNT ÎNAINTE

                        de DUMITRU POP[1]



Studiul etnologic ce alcătuiește volumul „Familia în credințe, rituri, obiceiuri”, pe care ne-am propus să-l prezentăm sumar în rândurile ce urmează, studiu semnat de profesorul Viorel Rogoz, a fost validat ca operă științifică încă în urmă cu 13 ani, de către o comisie academică, instituită la fosta Facultate de Filologie din Cluj Napoca; pe baza lui, comisia i-a oferit autorului titlul de doctor în filologie. Vom preciza că avem de-a face cu o cercetare etnologică matură și totodată cu una dintre cele mai prestigioase teze de doctorat din domeniul culturii noastre populare, dintre cele 40 care au fost susținute până azi la această facultate.
Iată de ce conducătorul științific al tânărului doctorand de odinioară e bucuros să revadă acum – fie chiar și cu atâta întârziere (deplin motivată, de altfel) – lucrarea, îmbrăcată însă, de date aceasta, în haina nouă a tiparului și pregătită astfel să intre cât mai adânc în conștiința iubitorilor culturii noastre tradiționale, inclusiv a celor de aici, din preajma Codrului, sau născuți în acest ținut încărcat de podoabe și valori patrimoniale, făurite într-un timp istoric ce coboară până în vremea dacilor și dincolo de aceasta.
Provenit el însuși din acest spațiu, și anume din Giurtelecul Hododului, județul Satu Mare, Viorel Rogoz s-a orientat către studiul folclorului, limbii și vieții poporului încă din primii ani de studenție. Satul natal a constituit, pentru tânărul care se iniția în vastul domeniu al acestei discipline științifice, principalul câmp de activitate practică, acela pe care își va construi și verifica progresiv metoda de cercetare, ajungând astfel la o excelentă pregătire teoretică și de teren. Apelând la o vastă bibliografie românească și străină de specialitate, Viorel Rogoz a știut să evite cu calm și înțelepciune diferitele capcane pe care le ridicau și continuă să le ridice până azi impreciziunile unor termeni și noțiuni, precum și ale unor orientări care s-au dovedit a fi ineficiente.
Înarmat cu asemenea cunoștințe teoretice și practice, bine asimilate, cu un chestionar alcătuit personal și îmbunătățit treptat în cursul aplicării lui, în funcție și de realitățile oferite de terenul cercetat, chestionar cuprinzând 200 de întrebări, care, în cursul a aproximativ 10 ani, au fost adresate unui număr de peste 170 de informatori, de vârste diferite, bărbați și femei (între 8 și 98 de ani), din 25 de localități din zonă, cercetătorul a putut beneficia în cele din urmă de un stoc de aproximativ 10000 de informații, înregistrate personal, multe cu mijloace tehnice adecvate; la acestea se adaugă, desigur, informațiile extrase din colecții folclorice editate sau rămase în manuscris, realizate de alții anterior.
Această cunoaștere generală a zonei i-a oferit etnologului cadrul și totodată posibilitatea înțelegerii și explicării relațiilor de înrudire proprii tipului de familii din satele codrenești, așa cum se manifestau acestea în credințele, riturile și obiceiurile locului. Ele sunt cuprinse în cinci capitole consistente, în care autorul lucrării oferă o analiză pertinentă a diverselor categorii de înrudire, cu baza lor biologică, culturală și socială și cu răsfrângerea lor în cultura spirituală tradițională, folclorică în esența ei. Ne aflăm în fața unui studiu de etnologie aplicată, dacă nu cel dintâi apărut la noi, cu siguranță cel mai temeinic realizat până acum. Faptul că, spre deosebire de studiile similare referitoare la relațiile de rudenie în societățile tradiționale, acesta urmărește problema într-o anumită arie geografică, relativ unitară – cea a Codrului – îi conferă un caracter mai concret și mai exact, dată fiind realitatea socială și culturală cu care s-au împletit în evoluția lor istorică.
Privind în ansamblu cercetarea întreprinsă de Viorel Rogoz, cititorul înțelege cu ușurință ce este etnologia, care sunt obiectivele și sarcinile pe care le urmărește investigația specifică, precum și metodele proprii cu care operează. Dincolo de aceasta, cititorul înțelege astfel coeziunea satului nostru tradițional, tipurile de înrudire și de relații existente în cuprinsul lui și care s-au păstrat vreme îndelungată în practici și credințe, în rituri și mituri, în cântece și jocuri, ca și în cadrul obiceiurilor satului; în ultimă analiză, cititorul își poate explica însuși sistemul care stă la baza vieții folclorice a unei comunități de tip tradițional, sau a unei zone, cum este cea a Codrului.
Pentru mulți dintre cercetătorii mai vârstnici, originari din mediul rural, cartea aceasta va reîmprospăta amintiri estompate în cursul anilor, făcându-i să retrăiască o experință de viață consumată odinioară, dar insuficient înțeleasă la vârsta lor de atunci. Pentru tinerii înstrăinați de satul de origine și pentru cei născuți la oraș și lipsiți de o atare experiență de viață, contactul cu vastul și uneori complicatul domeniu al relațiilor de înrudire în planul familiei restrânse, al vecinătății și comunității sătești, precum și al expresiei lor în viața culturală tradițională, lectura acestei cărți de știință va însemna descoperirea sau redescoperirea unei lumi pe cât de vechi, pe atât de interesantă și încărcată de ordine și spiritualitate.
Atunci când este bine concepută și efectuată, cercetarea etnologică poate lumina viața omenirii în multiplele-i forme în care s-a manifestat în cursul vremii și ne poate indica totodată drumul pe care ar trebui să-l urmeze aceasta în epoci de criză și durată, cum este și aceea pe care o trăim noi astăzi. Astfel, străvechea solidaritate umană, bazată pe cultul valorilor spiritului, poate contribui efectiv la însănătoșirea lumii în care trăim.
Temeinic gândită și elaborată, cercetarea profesorului Viorel Rogoz va avea cu siguranță un efect benefic în promovarea studiilor de acest gen.
Dată fiind excelenta cunoaștere de către autorul studiului a zonei Codru, a caracterelor specifice ale acesteia, care o particularizează în raport cu zonele învecinate, și a sintezelor culturale, la cristalizarea cărora a contribuit, îndrăznim să credem că studiul ce vede acum lumina tiparului va prezenta doar un capitol al unei viitoare monografii etnologice de amploare a acestei zone puțin cunoscute în ansamblul culturii tradiționale românești. Materialul înregistrat personal, în cursul anilor, de Viorel Rogoz, în satele codrenești, împreună cu cel cules înainte și păstrat în paginile unor colecții tipărite sau în arhive de specialitate, acoperă, în mare, cerințele unei documentări corespunzătoare. Atenția ar trebui să se îndrepte cu prioritate către fenomenele ce au loc astăzi, cu consecințe în viața contemporană.
Deplin format în domeniul specialității, Viorel Rogoz este, credem, și cel mai indicat să-și asume această răspundere.
                                                              Dumitru Pop



                  FAMILIA ÎN CREDINȚE, RITURI, OBICEIURI
 

CUPRINSUL CĂRȚII:

1.   Cuvânt înainte
2.   Suportul antropogeografic al cercetării (Ținutul Codrului)
3.   Orientarea metodologică
4.   Perspectivă etnologică românească
5.   Sinele și ceilalți (Omul comunitar)
6.   Relația bărbat-femeie
7.   Raportul dintre generații (Funcțiile culturale ale familiei)
8.   Neamul – o entitate între lumea reală și mit (Raportul cei morți – cei vii)
9.   Rudenia spirituală. Nășia
10.  Lista de informatori
11.  Glosar
12.  Bibliografia selectivă

Comentarii:

Am terminat de citit cartea Domnului Profesor Univ. Viorel Rogoz, „Familia în credințe, rituri, obiceiuri”…
N-aș fi vrut să se termine…
A fost o încântare să o citesc, o bucurie să lecturez un asemenea studiu exhaustiv legat de această temă, o exegeză născută din iubire, făcută cu dăruire și interes, scrisă într-o limbă românească frumoasă, armonioasă, deloc împovărată de neologisme și regionalisme, dar sclipitoare prin limbajul riguros științific al specialistului.
Nu putea să sondeze adâncurile acestei problematici, ale sufletului românesc confruntat cu atâtea necunoscute, întâlnite de la naștere până la moarte, decât un om pasionat, care s-a născut, a crescut, s-a format în acest univers spiritual, lumea satului cu eresurile sale, un om bine informat, un profesionist care a parcurs cu acribie o vastă bibliografie și care și-a impus experința de teren  - meticuloasă, dură, îndărătnică  - a cercetătorului.
Specialistul în etnologie Viorel Rogoz s-a născut parcurgând cu pasiune și stăruință drumul de la experiența de viață, la profesionalizare prin studiu, la cercetare de cea mai bună calitate. Teza sa de doctorat „Familia în credințe, rituri, obiceiuri” „convinge si încântă” (Vasile Adăscăliței), încântă și convinge, totodată.
Felicitări, Domnule Profesor Viorel Rogoz!
                                Doina Dobreanu



 [1] DUMITRU POP (1927-2006), Profesor universitar, doctor în filologie, la Catedra de Literatura Română, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” dun Cluj Napoca. Licențiat în Limba și Literatura Română, la Universitatea „Victor Babeș”, Cluj, 1951, Dumitru Pop a îndeplinit, pe rând, în cadrul universității clujene, începând din 1951, funcțiile de asistent, lector, conferențiar și profesor  (1 oct. 1970- 1 oct. 1992) la Catedra de de literatură română, apoi profesor consultant, conducător de doctorat (1oct. 1992-2006).
 
Din lucrările publicate:
  • Valea Gurghiului. Monografie etnologică (în colaborare). Ediția a doua îngrijităde Ion Cuceu, Cluj-Napoca, Ed. Fundației pentru Studii Europene, 2008, 349 p.
  • Martor atent și modest părtaș la istorie, Cluj-Napoca, Ed. Tedesco, 2005, 308 p.
  • Coordonate ale culturii populare românești în perspectivă etnologică, , Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2004, 228 p.
  • Crepusculul unor valori și forme ale vechii noastre culturi și civilizații, Cluj-Napoca, Editura Studia, 2004, 144 p.
  • Universul culturii tradiționale și promovarea lui în cultura și viața contemporană, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2003, 104 p. 
  • Ioan Slavici, Opere, vol. I /Povești/, Buc., EPL, 1967, (text stabilit, variante și glosar – în colab. - și note); Ed. II, Buc., Ed. Minerva, 2000
  • Cercetări de folclor românesc, Cluj-Napoca, Casa de Editură Sedan, 1998, 238 p.
  • ·Folclor românesc din Crișana și Banat de la începutul secolului al XX-lea, Ediție îngrijită, Cuvânt înainte, Introducere, Notă asupra ediției, Indice de culegători, Indice de localități și informatori și Glosar de Dumitru Pop, Postfață de Georgeta Corniță, Baia Mare, Ed. Umbria, 1998, 238 p.
  • Studii de istoria folcloristicii românești, Baia Mare, Ed, Umbria, 1997, 327 p.
  • Izvoare folclorice. Un manuscris inedit de la 1864, în „Anuarul Arhivei de Folclor”, XV-XVIII, (1994-1996), p. 365-381
  • Obiceiuri agrare în tradiția populară românească, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1989, 215 p.
  • Folclor din zona Codrului. Cntrul de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă a Județului Maramureș, Baia Mare, 1978 (Cuvânt înainte, studiu introductiv, notă explicativă, glosar, indice de informatori, indice de culegători, lista ilustrațiilor, 500 texte)
  • „O colecție inedită de folclor într-un manuscris din Orșova (jud. Mureș)” (în colab.), în „Marisia”/ Tg. Mureș/, 1976, p. 623-637 (81 piese culese în a doua jumătate a sec. al XIX-lea)
  • Folcloristica Maramureșului (Teza de doctorat), Buc., Ed. Minerva, 1970,  284 p.
  • Folclor din Bihor. Poezii populare. Casa Creației Populare a Județului Bihor, Oradea, 1969 (348 piese, Cuvânt înainte, indici de localități și informatori, indice de culegători, glosar), 349 p.
  • Pe marginea Mioriței,  în Studia Universitatis,  Series Philologia, Fasc. I, 1965, p. 131-144 (36 variante inedite ale baladei, precedate de o prezentare).
  • Obiceiuri de Anul Nou. Obiceiurile primăverii și verii. Obiceiurile în legătură cu momentele mai importante din viața omului, în „Istoria literaturii române”, vol. I ( Comitetul de redacție: Acad. Al. Rosetti, Prof. univ. Mihai Pop, Prof. univ. I. Pervain), Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 16-67
  • Poezii populare din Sălaj, în „Folclor din Transilvania”, I, Buc., EPL, 1962, p. 155-218
  • Poezii populare din Lăpuș, în „Folclor din Transilvania”, I, Buc., EPL, 1962, p. 443-470
  • Curs de folclor literar românesc. Partea I, Litografia Învățământului, Cluj, 1957, 190 p.
  • Dicționar analitic de opere literare românești, I-III

DOMNULUI PROFESOR VIOREL ROGOZ , … CU DRAGOSTE

       Preocupările mele din ultima vreme legate de înfiinţarea muzeului satului codrenesc Oarţa de Sus m-au obligat şă mă iniţiez şi în etnologie, ştiinţă fără de care nu pot descifra “poveştile” pe care le reprezintă şi le prezintă fiecare obiect din colecţie. Nu poţi, de exemplu, să explici  simbolurile de pe minunatele ştergări codreneşti decât după un studiu, măcar sumar, al etnologiei. Or eu mi-am propus să pot prezenta vizitatorilor “povestea” tuturor obiectelor din muzeu, simpla lor vizualizare nefiind suficientă pentru a crea sentimente şi emoţii.

Demersul nu a fost prea dificil pentru că în întâmpinarea mea au venit oameni de suflet şi  initiati  în domeniu, dispuşi să mă ajute şi să mi se alăture. Între aceştia d-nele Malvina Madar Iederan şi Janeta Ciocan de la Muzeul Etnografic din Baia Mare, d-na Maria Georgeta Iuga. Preşedinta Academiei de Arte Tradiţionale a Maramureşului şi fiica domniei sale, dr. Anamaria Iuga,  de la Muzeul Ţăranului Român, doamna prof. univ.dr. Delia Suiogan și dl.prof. univ.dr. Viorel Rogoz de la Universitatea de Nord din Baia Mare.

            Viorel Rogoz mi-a fost coleg de liceu la Cehu Silvaniei, prin anii ’60,  domnia sa având originea în  satul Giurtelecul Hododului, aproape de “capitala” raionului de pe atunci, în Ţara Codrului. N-am apucat ca elev să-l cunosc, am auzit doar că a absolvit Filologia şi că studiază folclorul zonei. Am dorit însă mereu să-l cunosc şi prilejul a apărut recent. Ne-am întâlnit de 3 ori şi am comunicat telefonic sau pe internet.

            Încă de la prima întâlnire m-a impresionat foarte puternic. Venise la Oarţa de Sus să viziteze muzeul satului. Auzise de el şi nu s-a putut abţine să nu-l viziteze, mai ales că toată viaţa şi-a dorit un muzeu al Ţării Codrului, desigur într-o viziune mult mai amplă şi la standarde europene. Ca vizitator  părea că era acasă, că mai fusese aici, iar “poveştile” exponatelor au curs una după alta. S-a hotărât pe loc să mi se alăture, determinat probabil şi de experienţele anterioare. Duminica trecută ne-am întâlnit din nou la Cehu Silvaniei, îmi adusese o parte a colecţiei revistei Acolada şi am reluat discuţiile pe marginea proiectelor legate de Codru. Mi-am exprimat dorinţa de a lua parte măcar la unul din cursurile domniei sale. Surprinzător, m-a invitat chiar pentru data de marţi, 16 octombrie 2012. Ceea ce am trait în cele două ore la cursul de etnologie al prof.Viorel Rogoz a fost impulsul de a scrie acest material. Aşa cum spun codrenii “trebe şi zâc”, nu mă pot abţine “şi nu zâc”.

            Mi-am invitat şi prieteni, pe scriitorul ing.Milian Oros, fost colonel-electronist într-o unitate de elită a armatei, pe Traian Oros şi pe prof. Victor Becheanu de la Cehu Silvaniei, pe

 preotul Radu Botiş şi pe fiica sa Andreea de la Ulmeni, pe scriitorul Ioan Meteş Morar din Baia Mare. Regret că n-am invitat mai mulţi. Cu toţii ne-am trezit pentru două ore studenti, colegi cu  cei din anul I ai secţiei de Etnologie de la Facultatea de Litere.

            Domnul profesor şi-a ţinut cursul de iniţiere în Etnologie, un curs fascinant. A fost şi etnologie şi literatură  şi istorie şi semantică şi politică și antropologie, şi multe alte domenii.  Am călătorit  în timp şi spaţiu. Au fost opriri şi-n antichitate şi-n evul mediu şi în  Troia şi în America Precolumbiană. Au fost recitări din Iliada,dar şi din Ţiganiada, poezii populare superbe. Am fost initiat  chiar în etnobotanică, etnolingvistică, etnoistorie, etnoiatrie, etnologie juridică, psihanaliza miturilor, istoria religiilor, știința tipologiilor și arhetipurilor.  Expunere frumoasă, cursivă. Suflet mare. Linişte totală, concentrare totală. Şi latină şi franceză şi maghiară. Enciclopedii, cărţi, dicţionare. Cuvinte,propoziţii,fraze. Declinări, conjugări, analize gramaticale morfologice şi sintactice. Sute şi sute de informaţii. S-a relevat eruditul, docentul. Mi-a adus aminte de profesorii mei de la Universitatea  din Cluj, de studenţia mea, de dragostele mele. Şi glume şi zâmbet. Un chip senin. Un PROFESOR !

            La finalul celor două ore ne-am implicat şi noi, bodaviştii, Am pus la cale multe. Principalul câştig va fi implicarea studenţilor în cercetarea etnologică a Ţării Codrului, entitate foarte dragă nouă, din păcate totdeauna neglijată. Poate vom reuşi noi, codrenii,  să ne construim o ţară a noastră. Nu o ţară “ca afară” ci o ţară “ca odinioară”, o ţară a frumosului şi bunului simţ, o ţară în care să avem doar cele 10 legi lăsate de Iisus.

            Nu pot trece cu vederea un lucru extraordinar. La liceul din Cehu Silvaniei şi eu şi Viorel am avut un profesor de Limba  Română remarcabil. S-a numit Silviu Pop. La orele domniei sale venea încărcat de cărţi. Din acelea editate de “Biblioteca pentru toţi”. Costau cinci lei. Ni le vindea “pe caiet”. Le plătea de multe ori domnia sa       . Viorel Rogoz a venit de la Satu Mare cu o maşină de cărţi pentru studenții săi. Încă o dată : PROFESOR.

            Este păcat, după părerea mea, că prea puţini băimăreni au cunoştinţă de acest curs de etnologie. Unii nu ştiu nici măcar că aceste cursuri sunt “open” şi că pot să asiste la ele. Or, să ai un asemenea profesor în Baia Mare, este o adevărată binecuvântare. Eu de bună seama voi mai merge, mai ales că tema următoare va releva lumea fascinantă a aromânilor, istroromânilor şi meglenoromânilor, fraţi de-ai nostri pierduţi printre străini.

           

        Dl. ing. col. Milian Oros, scriitor, preşedintele Asociaţiei Culturale “Bodava” :

            Cursul a început simplu, cu discuţii asupra unui dicţionar de specialitate pe care amfitrionul nostru a „puricat-o” atent şi la obiect, încercând să implice în această discuţie, cum era şi firesc, studenţii prezenţi. Am fost surprins de timiditatea acestora. Aveau în faţă o adevărată enciclopedie şi nu doar în domeniul etnologiei şi , cu atât mai mult, ar fi trebuit să profite de situaţie şi „s-o stoarcă” de cât mai multe informaţii.

            În decurs de două ore, dl. prof. Viorel Rogoz, un adevărat orator, ne-a plimbat prin istorie, literatură clasică şi modernă, mituri greceşti şi romane, mitologie , religie, folclor şi nu în ultimul rând prin vasta sa experienţă de viaţă. Ascultându-l nu m-am mirat de loc că mi-am pierdut reperele temporale! În unele momente, preţ de-o clipă, mi-am amintit de dascălii mei dragi, de lumea minunată a studenţiei şi pentru asta îi mulţumesc. În semn de recunoştinţă i-am oferit cu drag romanul meu, Bodava, inspirat din legendele, poveştile şi eresurile Ţării Codrului. În cuvântul rostit în faţa noilor mei „colegi” am prezentat scopurile Asociaţiei Culturale „Bodava”, mărturisindu-mi slăbiciunea pentru studiul obiceiurilor şi folclorului  strămoșesc. Lucrările cum sunt cele ale fraților Botiș, un preot și un profesor îngemănați cu Ulmeniul, Săplacul sau Chelința, ale profesorului Victor Becheanu, ale lui Traian Oros şi ale prof.Traian Rus, un etnoarheolog sedus de frumusețile Codrului și tainele satului Oarței de Sus, adevărat Macondo împietrit în  pământ românesc, le-am considerat capabile să exprime în mare parte valoarea autentică a ceea ce am moştenit de-a lungul timpului de la oamenii locului, dar cred că domeniul acesta este atât de vast încât ar mai fi multe aspecte de cercetat. I-am invitat cu plăcere să vină alături de societatea Bodava pentru a studia zona noastră, iar studiile lor să pună în evidenţă cât mai multe trăsături culturale arhaice moştenite, care de fapt descriu forme culturale cu adevărat autentice.

 

            Andreea Botiş, elevă, clasa a XII-a:

            Aş numi studenţia  o binecuvântare pentru toţi cei care vor să descopere „lumea nouă”. Desfătare în planul împlinirilor intelectuale şi nou reper pentru viaţă. Univers la care suntem invitaţi să participăm tocmai pentru ca lumea în care  trăim să ne bucure. Cele dobândite de la erudiţii naţiei nostre ne pot oferi un viitor bazat pe cunoştinţe, pe valori sacre şi mai ales pe dăruirea de sine.

            Tatăl meu, pr. Radu Botiş, invitat de oameni ai locului nost’, prof. Univ. Viorel Rogoz, prof.Traian Rus, scriitorul Milian Oros, m-a luat şi pe mine la cursul de etnologie de la Universitatea de Nord. Acolo am văzut LUMINA . Sunt româncă prin Maramureşul fiinţei mele. Sunt la mine acasă şi nimeni nu-mi va putea răpi acest privilegiu.

                Prof. Victor Becheanu, Cehu Silvaniei:

            Baia Mare. Zi de octombrie senină şi caldă. Pătrundem pe aleea unui parc. Mulţime de tineri  : unii intră, alţii ies din clădire. Pe frontispiciul acesteia se putea citi : „Universitatea  de Nord  -  Baia Mare „

            Printr-o înţelegere tăinuită cu dl. prof. Dr. Viorel Rogoz avem voie să intrăm într-o sală de curs. Ne strecurăm şi noi printre tinerii care intră şi iată-ne ajunşi în sala  cu  pricina. Eram vreo şase musafiri necunoscuţi : un profesor, un preot, un inginer, o elevă, un poet şi un iubitor de folclor. Studenţii n-au părut prea curioşi, dovadă că sunt obişnuiţi cu asemenea situaţii, fiind vorba de Anul I de la Filo- etnologie.

            Dl. profesor apăru îndată şi după momentul pregătitor anunţă intenţia de a lămuri cu mai multă claritate noţiunile de „dicţionar” şi „glosar”. Drept material didactic foloseşte lucrarea lui Dorin Ştef „Dicţionar de regionalism şi arhaisme din Maramureş”, ed. Ethnologică, Baia Mare, 2011.

            Cu un tact pedagogic desăvârşit, competenţă şi rigurozitate  ştiinţifică, dl. prof. Rogoz recurge la interdisciplinaritate pentru a convinge studenţii că cel care încearcă realizarea unui dicţionar trebuie să cunoască mai multe limbi – clasice şi moderne. Procedând astfel, profesorul pune în evidenţă meritele, dar şi erorile dicţionarului relizat de Dorin Ştef.

            Disertaţia ne-a plimbat  pe toţi prin diferite epoci istorice, pe diferite meridiane ale globului, prin diferite domenii ale ştiinţei şi artei, de la popoarele antice până la cele moderne.  Drumul de la „buhai” la „sâmbră” a fost parcurs  pentru a clarifica cu argumente ştiinţifice termenii de „dicţionar” şi „glosar”.

            Intersant, palpitant, amuzant, reconfortant! O  lecţie pentru toate vârstele.

            La finalul cursului  s-au stabilit proiecte comune, iar studenţilor li s-au oferit cărţi.

                          Prof. Traian Rus, vicepreşedinte A.C. Bodava   

 

NB. Publicat pe blogul:

http://moaraluigelu.blogspot.com/2012/10/domnului-profesor-viorel-rogoz-cu.html (26 oct. 2012)