miercuri, 30 decembrie 2015

Nepreţuitele cuvinte…, N. Bucur (Despre Matei Vișniec)

Moto:
Cuvintele sunt cărările faptelor.” Sfântul Ioan Gură de Aur

            Frumoasă-i încercarea să netezeşti  golul” de fiinţă prin cuvinte. Am convingerea că suntem încă destui care credem în suprema nevinovăţie a cuvântului. Iată-mă în faţa unor cuvinte, aparent simple, menite să ne transmită un mesaj profund. Ele şi-au găsit locaş într-o carte de excepţie Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi”, Cartea Românească, 2012. Autorul este Matei Vişniec, poet, prozator şi dramaturg, originar din Rădăuţi, „oraş care fremăta de cuvinte şi de poveşti... din Bucovina mea natală”. 


În 29 ianuarie 2016 împlineşte 60 de ani. Din anul 1987 trăieşte în Franţa, activând ca jurnalist la Paris (Radio France Internationale), cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. Este apreciat pentru romanele: La noapte va ninge, 1980, Oraşul cu un singur locuitor, 1982, Înţeleptul la ora de ceai, 1984 ş.a. dar şi volumele de poezii şi piesele de teatru traduse în peste 25 de limbi şi jucate în peste 30 de ţări (din Europa, dar şi în Statele Unite, Canada, Brazilia, Japonia etc.) Din 1989 este autorul cel mai jucat în România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Sibiu şi alte oraşe, la radio şi televiziune). A fost prezent cu piese de teatru la ediţiile Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon (Franţa), participând şi la Festivalul de teatru de la Sibiu.    
Cartea sus-amintită, structurată în două părţi: Cabaretul cuvintelor şi Plan B. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, aş putea-o asemui cu un falnic brad de Crăciun, împodobit cu semnificative şi smerite „poveţe” despre cuvinte (din vocabularul limbii române), pe care autorul le-a personificat (în tratatele vechi de poetică personificarea o întâlneam sub denumirea prozopopee) cu deosebită măiestrie. Evadând într-un imaginar subiectiv-teatral, şi-ar fi propus autorul un dicţionar al cuvintelor mai ieşit din comun? Evident că aşa stau lucrurile, când citeşti cu atenţie, altum silentium şi cugeţi apăsat sau degajat la cele „rostite” în cele 207 de pagini. În scurtele poeme în proză, cititorul se regăseşte în acele cuvinte devenite, deacum, personaje principale, secundare şi episodice, „vestimentate” cu însuşiri şi comportamente umane. „Jocul” lor este aidoma actorilor de pe o scenă improvizată special pentru ca spectacolul să devină atrăgător şi chiar incitant, tentant şi provocator pentru spectatoriicititori. Cu precizarea că scenariul teatral de Ovidiu Lazăr după volumul omonim a fost regizat de acesta şi se joacă la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi la Teatrul Naţional din Timişoara, pentru a rămâne doar la aceste exemple.
În „argumentul” de la începutul cărţii intitulat „Cuvintele dacă mi-ar fi povestite...”, Matei Vişniec are motivaţia/explicaţia, de rigoare, privind „Cabaretul cuvintelor...: „...mi-am propus oarecum să încerc o altă formă de apropiere faţă de această hrană zilnică  a limbajului, cuvintele (subl.n.) să încerc să le locuiesc chiar în momentul în care le folosesc pentru a scrie despre ele, să mă situez înafara şi înăuntrul lor...”
Personalizarea Cuvintelor are la bază efectele şi afectele autorului. Se putea altfel din partea unui scriitor avangardist ?! Matei Vişniec, cum ne-a demonstrat prin opera sa, iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului ... şi mai ştim că este pasionat de literatura fantastică, de realismul magic al romanului latino-american sau teatrul realist anglosaxon.  
            „Arta” în care singurul instrument al „artistului” l-a constituit cuvântul avea să se numească literatură. Şi atunci de ce nepreţuitele cuvinte, după o atâta trecere a Timpului, să nu fie invitate la un astfel de...Cabaret...La o întâlnire în acest domeniu de artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba! Înşirate şi ordonate după anumite reguli, cuvintele îşi aşteptau nerăbdătoare rolurile... „Jocul” urma să se dezlănţuie... Iar el, scriitorul/regizor se înfăţişa, le selecta, le prăfuia, asigurându-le „existenţa”... Nu trecea clipă ca acestea să nu se minuneze de magia talentului stăpânului lor... Aşa aveau să afle, printre altele, că sunt şi cuvinte spirituale, care sunt grăite în chip tainic în inimă, cuvinte care se numesc şi lăuntrice. Şi-au dat seama că alegerea şi plasamentul lor în diferite forme şi „compartimente” avea rolul ca ele să devină puternice, accesibile, graţioase, sentimentale, bune ori rele, frumoase ori urâte... Şi-au mai dat seama că pot fi asemuite cu sămânţa, pentru că puterea spiritului poate acţiona asupra lor, tot aşa cum acţionează natura asupra seminţei. Şi-au însuşit lecţia că în ele se află puterea şi energia create de gândire şi că, repetate de foarte, foarte multe ori, pot deveni obiecte... Şi că tot datorită lor, fiinţa umană poate fi vindecată şi i se poate schimba destinul.
Să încercăm totuşi un excurs în această „lume” a cuvintelor pe care ni le-a propus Matei Vişniec. Aţi auzit de portretul făcut unor cuvinte, vreţi să aflaţi cum arată ele fizic şi câtă asemănare au cu fiinţa umană? Ştiaţi, fireşte, că avem cuvinte care te pot emoţiona, îţi produc stări, îşi dau rendez-vous-uri, cochetează între ele, se ceartă sau se împacă, zâmbesc ori plâng... V-am selectat câteva mostre !
I. Cabaretul cuvintelor
Se deschide cu pronumele personal Eu, despre care autorul, în deschidere, spune: „Sunt zile când cuvîntul eu devine insuportabil. Problema cu el este că nu vorbeşte nicio limbă. De fapt nu ştie să spună decît atât: eu, eu, eu.
        În tristeţile sale autorul îl invită la masa sa pe cuvântul Speranţă. Oare de ce? Pentru că-i simpatic şi disponibil întotdeauna. El are acea calitate totuşi „de a nu te invada în mod brutal. El vine doar atunci cînd îl chemi...”  
De la cuvântul Tăcere aflăm că el hrăneşte comunicarea. Ocupă „un spaţiu-cheie” şi-l găsim „în interstiţiile dintre cuvinte şi dintre gânduri”. De o natură modestă, tăcerea îşi are tristeţea sa: „nu mi s-a recunoscut niciodată profunda utilitate publică”. Să mai cităm din spusele sale: „...cuvintele ar trebui să-mi fie ceva mai recunoscătoare. Imaginaţi-vă, timp de o secundă, că n-aş exista. Fără mine n-ar mai exista nici pauzele dintre cuvinte, nici cadenţă, nici ritm, nici respiraţie...Limbajul n-ar fi decît un tămbălău şi un bătămlău”.
 Nimic – este un cuvînt solitar, destul de egocentric, foarte puţin locvace.”
 Avem cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc!zice autorul!
 Tîrziu – Aveam rendez-vous la ora 17 cu cuvântult tîrziu... dar cuvîntul  tîrziu făcu un gest de lasitudine... În orice caz, îmi spuse el, detest punctualitatea.
              A fi – „Verbul a fi dă autografe extrem de rapide, am avertizat-o însă de la început de acest lucru.(...) Ea voia să efleureze verbul a fi , să guste senzaţia de a fi acolo unde i se indicase adresa verbului a fi, adică sub pielea mea şi în sufletul meu.
Reverenţă - O interesantă „interpretare” i se dă acestui ciudat „personaj”, care „îşi ascunde faţa din politeţe dar nu se sfieşte să-mi arate fundul”. Şi vin exemplele în care cuvântul reverenţă devine prezent, util şi atât de firesc. Iată „jocul”/„jocurile”: cuvântul foc face reverenţă în faţa cuvântului apă ; minuscul – mic; căpşună – gură; Fiecare cu reverenţa sa! Cuvântul fulg face reverenţă în faţa cuvântului iarnă; discurs – mulţime; viaţă – moarte; sînge- inimă; cuvântul imagine în faţa cuvântului oglindă. „Şi mai există, apoi, frumoasa reverenţă pe care o facem toţi în faţa cuvîntului pămînt.
Ingenioasă şi atât de sugestivă este „prezentarea” făcută lui Şi (adv., conj. lat. sic. n.n.) „Un cuvînt pitic, o nimica toată...” şi totuşi este „încarnarea însăşi a agentului de legătură ideal. ... Misiunea lui este de mediere”; leagă între ele sensuri contrare, şi construieşte punţi între inamici. Şi este singurul liant între mii de cuvinte disparate, creator de cupluri şi de complicităţi”; Este agrafa verbală care permite înlănţuirea frazelor şi acea formă de promisiune care priveşte spre viitor: etc. Cât adevăr, căci, în fond după şi nu poate veni decât acel etcetera (adv.), adică enumerarea ar putea fi continuată.      
            Autorul se „delectează” şi cu semnul de punctuaţie, cum ar fi: ? – intonaţie finală, un tobogan către incertitudine”. Semnul întrebării folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative este mustrat de autor: „Nici măcar nu eşti un cuvânt...De ce te amesteci atunci în ciorovăiala cuvintelor?” Răspunsul acestei „pălării veşnic ridicată deasupra unui cap”, vine prompt şi explicativ: „Eu sunt momentul culminant al banchetului, eu relansez dansul şi gonesc monotonia. Când îmi fac apariţia, cuvântul certitudine tresare brusc, iar cuvântul reflecţie cade pe gînduri. (...) Am un gust special pentru contestaţie, mă şi revolt uneori...”  
        Cititorul merită să poposească cu pioşenie la poemul – eseu despre Dumnezeu, un interlocutor cu totul deosebit. În faţa Acestuia „nu trebuie niciodată să începi tu conversaţia”, despre care însuşi autorul mărturiseşte că a crezut că Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar lucrurile nu stau aşa, pentru că Domnul Dumnezeu „citeşte în gândurile mele”. Nu-i obligat să-i vorbească cu voce tare „ceea ce simplifică mult dialogul cu Dumnezeu” pentru „existenţa sa transformă cuvintele în sunete inutile şi limbajul în ceva superflu”.
        Rândurile dedicate Cuvântului - Cuvânt se doreşte o scurtă pledoarie a cuvântului care a fost personajul cheieal întregii aventuri a limbajului” primei părţi a cărţii, devenid cuvântul de încheiere: „E normal deci să-ţi dau ţie cuvântul de final. FINAL
         II. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi
         Se deschide cu Poveste, care are un final sarcastic şi plin de adevăr, pentru că în zilele noastre răutatea oamenilor şi a celor certaţi cu vorba dulce şi frumoasă nici nu-şi merită poveştile frumoase. Iată cum se justifică autorul „povestitor”: „Nu e de mirare ...că de o vreme cuvintele se întîlnesc singure, înafara omului, pe ascuns, ca să-şi spună ce au de spus. (...) Cuvintele povestesc de o vreme poveşti pentru cuvinte, pentru cuvintele născute din om şi care au fugit de la om...”  Şi tot ele, cuvintele, sunt cele ce mai „ştiu să asculte astăzi poveşti, numai cuvintele mai pot înlocui astăzi omul.” Şi de ce nu: „Numai cuvîntul om mai poate înlocui astăzi omul.”
 Mamă. Acest cuvânt nu are limite. „Dor de mamă”, „Sînul mamei. Glasul mamei”, doar rostindu-le, rămâi mai departe, fără cuvinte! Vă rog să reflectaţi la aceste vorbe din finalul poemului: „Cuvîntul mamă trebuie folosit cu prudenţă. Pînă să-ţi dea lacrimile. Ca după aia el nu mai spune nimic. Şi ăla eşti. Mirabile dicta!
        A scormoni. Ar fi greşit să ne gândim numai la sensul peiorativ al acestui verb! Vom constata că se fac referiri şi aluzii şi la exprimări ca acestea: „...scormonim prin creier comparativ, spre exemplu, cu butada Unii se scormonesc unii pe alţii.
        Ne oprim cu exemplificările la ultimul cuvânt din această parte a II-a. Facem referire la acea dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor, adică Timp. Este cuvântul atât de uzitat fără de care nu putem vieţui şi care a dat şi va da mereu omului şi omenirii bătaie de cap.Vă invităm să savuraţi pasajele delicate şi ale acestei scrieri.Veţi putea afla de câte feluri pot fi timpurile...(timp proaspăt, mort, pierdut, sublim, complicat, timp moale, tare, timp vid, plin, timp urât, frumos etc.)
Sincer să fiu am avut de învăţat multe lucruri interesante lecturând inedita carte despre cuvinte, un dicţionar afectiv pentru toate vârstele. Mi-aş permite să închei, fără lipsă de modestie, în acelaşi tonus al scriitorului Matei Vişniec.         
            Noi, oameni buni - ar zice cuvintele - suntem cei care vă afirmăm sau vă trădăm caracterele, comportamentele, atitudinile, fizionomiile..., iar în plan subtil putem fi oricând cărţile voastre de vizită... Luaţi ca un sfat înţelept vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur : „Cuvintele sunt cărările faptelor.”  

               Dr. Nicolae Bucur
 

luni, 9 noiembrie 2015

PROFESIONIȘTII NOȘTRI: Valentin Marica; „FRIGUL VISULUI”

Volumul 18 al colecției Profesioniștii noștri,

publicat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita,

Editura Eurocarpatica, 2014



De ziua Sfinților mucenici, în data de 7 noiembrie, „Luminația” este un prilej de rememorare și praznic, dar și de bucurie, reîntâlnind prieteni, neamuri și consăteni, dăruind și primind.
În acest an, 2015, primesc de la prietenii mei, Emilia și Valentin Marica, în trecere pe „acasă”, volumul 18 al colecției „Profesioniștii noștri”, o carte monumentală, la prima vedere prin numărul impresionant de pagini, 818, dar citind-o, nu poți să nu fi copleșit de frumusețea hiperboreană a Omului Valentin Marica, privit prin sufletul prietenilor săi și prin opera sa.

Cartea - o „poveste în poveste” sau „poveste în ramă”. Rama o realizează mesajele, cuvintele de apreciere și evocările prietenilor, foarte numeroși și de pretutindeni - în prima parte- , și studii ale acestora, în partea a treia. Povestea, partea centrală, coloana vertebrală a cărții, este consacrată scriitorului Valentin Marica și operei sale. Ea cuprinde: cărți din biografia literară a scriitorului, aprecieri și opinii critice, itinerar biografic, premii pentru poezie, creație jurnalistică, critică și istorie literară; interviuri cu Valentin Marica și interviuri de Malentin Marica; antologie lirică; însemnări, reportaje, comentarii, documentare, studii, eseuri, cronici, versuri originale în presa scrisă; versuri închinate lui Grigore Vieru, Rochia de apă; traduceri și exegeze; din Buletinele de Știri și Culturale.
Întâlnirea cu această fascinantă carte îmi ține spiritul treaz și îmi preface noaptea în zi. Trăiesc bucuria unică de a fi printre invitații la acest unic moment de împărtășanie din spiritul inefabil al Poetului și Omului de cultură de mare rafinament Valentin Marica, un prileaj de întâlnire cu nemurirea, cu eternul.
Conștientizez că o relație specială există între El – omul, colegul, reporterul, profesorul, poetul, cetățeanul, mentorul etc. - și fiecare prieten al său, fiindcă fiecare relație se întemeiază pe o întâlnire specială, devenită poveste de viață. Întâlnirile cu Valentin Marica sunt percepute de prietenii săi ca zile de lumină, de sărbătoare, de duminică, căci: „Valentin Marica are vocația prieteniei și a tandreței pe care o dăruiește celor din jur fără parcimonie. Este o personalitate luminoasă, caldă, un om a cărui prezență îți face bine, un suflet dedicat, ce știe să-ți mângâie durerile sufletului, dar și să-ți amplifice bucuriile. Valentin Marica transformă în sărbătoare plină de emoție orice moment cultural la care participă, datorită profunzimii trăirilor sale și implicării afective prin care se dăruiește celorlalți.” (Valerica Duicu, p. 32)
„Fermecător, erudit și cu un talent al Cuvântului înnăscut, Valentin Marica a făcut dintr-o după-amiază de iunie obișnuită, o zi de sărbătoare (…) Ziua de lucru se preface în zi de duminică dacă zăbovești cu cărțile semnate de Valentin Marica și sunt fericită să știu că din spațiul meu de vecinătate geografică și spirituală s-a ridicat un scriitor pentru care Biblioteca este biserica Cuvântului românesc”. (Melania Cuc, p. 45, 46)
Mă regăsesc și eu, cu bucurie, între prietenii domniei sale. Pot spune că prietenii domnului Valentin Marica, ai familiei Marica, mărturisitori în această carte ai prieteniei și iubirii, ai respectului și admirației pentru acest Om minunat, măcar din acest punct de vedere, sunt și prietenii mei.
Cu nerăbdare citesc mărturisirea fiecăruia. Retrăiesc emoții similare, pe care le-am trăit și eu, fie în compania distinșilor prieteni Emilia și Valentin Marica, fie citind cărțile scriitorului Valentin Marica sau ascultând mesajele acestui om de radio.

Crochiuri portretistice. Titlul fiecărui mesaj schițează portretul celui omagiat printr-o metaforă sau o definiție poetică: „Hiperboreanul” (Nicolae Grigore Mărașanu), „Trandafirul cu 65 de petale” (Rozalia Brândaș), „Valentin Marica, trecând ca printr-o pădure de semne vorbitoare” (Mariana Chețan), „Un senior al rostirii elegiace” (Daniela Gîfu), „Un Om între oameni” (Zeno Fodor), „Omul care performează în tot ceea ce face” (Valerica Duicu), „Valentin Marica, el însuși un poem” Mioara Kozak), „Un om de mare probitate profesională” (Maria Borzan), „Omul frumos” (Răzvan Ducan), „Valentin Maica, în apa duhului și în mierea cuvintelor” (Sânziana Batiște), „Valentin Marica – Cetățean de onoare al culturii române” (Doina Dobreanu), „Om de onoare pentru oameni de onoare” (Sorina Bloj), „Valentin Marica, coardă vibrândă” (Dan Rebreanu), „Un om ca o icoană” (Codruța Băciuț), „Valentin Marica, omul neastâmpărului creator” (Ilie Șandru), „Valentin Marica, omul care a șlefuit Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie” (Gherghina Mariș), „Emoționant fior liric și vertical Om al Cetății” (Lazăr Lădariu), „Un simbol al valorilor de excepție cu care ne putem mândri” (Vasile Cazan), „Iconar de suflete” (Luminița Cornea), „Un munte de credință și intensă trăire românească” (Florin Bengean).
A vorbi despre Omul Valentin Marica nu este simplu. Recunosc aceasta mulți dintre prietenii săi. Dar toți, împreună, reconstituie, ca într-un puzzle, portretul său fizic, spiritual și moral:
Când s-au cunoscut, scrie Mariana Cristescu, „era înalt, mlădiu, cu plete blonde și ochii ca mierea”, asemenea unui Făt-Frumos. I-a zis „Spic de grâu”. „Mi-e drag Spicul, mărturisește scriitoarea, pentru că se înveșmântează în limba română ca într-o mantie brodată cu stele; pentru că vine dintr- stirpe de voievozi ai spiritului care știu să împietrească durerea, s-o transforme în stană de piatră, din care țâșnește, rece ca gheața, izvorul tămăduitor. Mi-e drag, fiindcă știe să îngenunche fără să se frângă, purtându-și crucea ca pe un ram înflorit. Mi-e drag, fiindcă poartă doi sori pe umeri, care îi luminează naosul râului și reînvață unda să susure.” (p. 15)
„Înalt, cu alură de prinț hiperborean, cu fruntea prelungită către o pleșuvie ce iradiază inteligență, dar și siguranță de sine”, „melancolic, străpuns parcă de esențele unei tragedii, păstrată în purpura secretă a inimii mereu în metanie, poetul Valentin Marica este, pentru mine cel puțin, prietenul pe sufletul căruia poți așeza capul.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
„Valentin Marica este într-adevăr un prieten generos, deschis și tonic, posesor al unui umor subtil și al unei sensibilități cuceritoare (…) În plus, pe cât este de valoros, pe atât este de smerit”. (Prot. Gheorghe Nicolae Șincan, p. 13, 14)
„Valentin Marica este o personalitate carismatică, cu calități și merite deosebite, cu aptitudini remarcabile și cu alese însușiri intelectuale și morale. Se poate spune că este o personalitate cu o structură sufletească armonios zidită, care se distinge prin caracter sociabil, farmec personal, talent scriitoricesc și har oratoric rafinat și cuceritor. (…) Cuvintele din vorbirea lui sunt magice, iar inflexiunea tonurilor și ușurința cu care își modulează vocea, trădează limpezimea minții și mai ales a sufletului”. (Onoriu Corfaru, p. 78)
„Veritabil și substanțial orator, poate dintre cei mai distinși pe care i-a dat acest spațiu, un intelectual de anvergură, cu deschidere multidisciplinară” (Aurel Hancu, p. 39), Valentin Marica este, totodată, „un om frumos, încărcat de noblețe” (Răzvan Ducan, p. 43).
„Poet orfic, descendent din familia modernilor Rilke și Blaga, de o rară sensibilitate, scriitor de înaltă ținută și redactor la radio, cu o voce caldă, cuceritoare, domnul Valentin Marica se numără printre puținii cărturari români de azi, pentru care iubirea de patrie nu va putea să cadă niciodată în derută. ” (Nicolae Suciu, p. 80)
„Când stai de vorbă cu domnul Marica (…), simți căldura, blândețea, cântecul discursului său care îți dăruiesc liniște la superlativ, ce nu mai poate fi tulburată de nimeni și de nimic”. (Ligia-Dalila Ghinea, p. 83)
„Erudiția exemplară a poetului Valentin Marica, precum și devotamentul în slujirea culturii și neamului românesc au proiectat o strălucire aparte în activitatea desfășurată în cadrul Asociațiunii ASTRA”. (Silvia Pop, p. 84)
Un portret cvasicomplet ne oferă prietenul său Olimpiu Nușfeleanu: „Încerc să-i conturez imaginea traversând ani și epoci: este aceeași, a unui spirit mereu tânăr și disponibil, îndrăgostit de literatură și de marile modele culturale, pe care le dorește emergente în contingent (…)
Oameni precum Valentin Marica sunt din ce în ce mai rari. Ei iubesc tradiția și construiesc modernitatea, fie că aceasta se prelungește sau nu în postmodernitate… S-au format în cultul unei… culturi solide și-și exprimă dinamica într-un exercițiu pe care tradiția îl așteaptă mereu, pentru ca aceasta să fie iarși și iarși vie, temelie pentru alte și alte momente ce o îmbogățesc. E sobru, distins, informat, academic, inspirat, binevoitor și disponibil, livrându-se cu drag și prisosință atât efemerului cât și durabilului. Egal cu sine în acest fel de a fi de când îl știu, neîncetând să exprime sentimentul religios al celui ce este, al celor ce sântem, căutând – ar spune el – să așeze lumea în ordine spirituală prin cuvânt.
Poet, om de radio și de condei publicistic, autor de studii de specialitate, om al cetății… În toate aceste ipostaze este inconfundabil și consistent, inventiv și convingător, alergător de cursă lungă, tenace și binevenit, alegând, printr-o mare putere de discernere și printr-o motovație interioară puternică, ceea ce este frumos în această lume și dăruind lumii cât mai multă frumusețe și simțire.” (p. 100-101)
O completă imagine portretistică se realizează treptat, prin acumulare de detalii. Valentin Marica este uneori surprins în diferite secvențe de viață narate și atunci portretul său e relevat prin câteva tușe trasate cu precizie. Alteori, trăsăturile sale sunt schițate prin expresive metafore și comparații.
Valentin Marica, „omul neastâmpărului creator” (Ilie Șandru, p. 67), „coardă vibrândă” (Dan Rebreanu, p. 57), „un senior al rostirii elegiace” (Daniela Gîfu, p.29), „un om ca o icoană” (Codruța Băciuț, p. 59) este „omul care a șlefuit Cuvântul, făcându-l lacrimă și poezie” (Gherghina Mariș, p. 96), este „el însuși un poem” (Mioara Kozak, p. 34)
„Părinte, îmi este așa de greu! Tot ce fac este ca o cruce pe care o duc cu greutate în fiecare zi, dar recunosc că fără această cruce nu aș putea trăi!”. Ascultăndu-i mărturisirea, Pr. Timoftei Găurean îl aseamănă pe Valentin Marica „cu un sihastru care rabdă frigul, foamea, singurătatea, dar lui acolo îi place, acolo se roagă și stă de vorbă cu Dumnezeu, așa precum face și bunul meu prieten și colaborator în fiecare zi, purtându-și crucea și rugându-se pentru acei copii și tineri cărora le poartă grija”. Preotul îl vede „ca un munte sacru” (p. 75), ca „muntele de granit care nu se sfarmă și clopotul de cristal vestind celor dragi și lumii necesitatea căutării lui Dumnezeu care ne aduce tuturor pacea, bucuria, liniștea și tihna trăirii în Dumnezeu”(p. 77)
„Aidoma unui vrăjitor, Domnia Sa scoate la lumină latențele poetice ale cuvântului, îl face să sângereze, să dăruiască bucurie, să lumineze, să pâlpâie nădejde.” ( Rozalia Truța, p. 16)
„Îl percep ca pe un abur de dimineață ivită din aromele muntelui.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
Mutatis mutandis, așa l-am perceput/înțeles pe Valentin Marica (…) și l-am înregistrat ca pe un spirit în desfășurare. Nu l-am asemănat cu un munte, pentru că Mihail Sadoveanu a cucerit Ceahlăul literaturii române, dar l-am simțit, în nobilimea lui, în metaforele-i uzuale, nesfârșite, în calmul seducător, în întrebări mărețe, în citate și atmosferă de sărbătoare adusă de prezența lui, cu sau fără microfon/reportofon, ca pe un frig ce urmează să vină, ca pe un alb departe, ca pe o gheață în preajma spiritului ascuțit, lucid, pentru a fi apolinic, nu dionisiac”. (Elena M. Câmpan, p. 19)

Cuvântul, lacrimă și poezie. „Valentin Marica a lucrat cu vrednicie și a rămas statornic în tronul limbii românești, în tronul cuvântului pe care l-a slujit cu smerenie sporindu-i frumusețea, rostogolindu-l în lacrimă și dor (…)
Cerul i-a dat în dar Cuvântul și frumusețea rostirii lui, să-i fie povară și iubire, cruce de răstignire pe calea vieții. Chermarea Cuvântului l-a vrăjit, l-a înrobit definitiv. Valentin Marica a sporit taina și frumusețea cuvântului, făcându-l piatră prețioasă.” (Gherghina Mariș, p. 96-97)
„Sub pana lui Valentin Marica orice cuvânt capătă culoare și mireasmă, cântă, și înflorește, și ordonează lumea nevăzută a cugetului și a simțirii, pentru că Valentin Marica este nesecată fântână de metafore”.
Cuvintele lui Valentin Marica „sunt întotdeauna cuvinte de slavă: întru Dumnezeu, întru Eminescu și Blaga, întru Grigore Vieru și Nichita Stănescu, și Nicolae Băciuț, întru toți cei dragi ai lui. Cuvintele lui Valentin Marica zidesc scări suinde la cer – spre înalt, spre bine și frumos.” (Rozalia Truța, p.16)
Poezia acestui poet „discret, esențial”, „un discurs al curgerii ritmice, aproape liturgice, ca la vechii melozi și isonari”, devine „respirare și rugăciune a sufletului.” (Nicolae Grigore Mărașanu, p. 21)
Și, dincolo de poezie, pe cine nu impresionează, atunci când se adresează ascultătorilor, „discursul său fermecător, rostit cu căldură, precizie, și fără șovăire, curgător asemenea unui râu de șes”? ((Dimitrie Poptămaș, p. 94

Rădăcini ale luminii. Pentru Valentin Marica, „două sunt spațiile terestre devenite rădăcini ale luminii”, de unde „urcușul poate începe”: Zoreniul, satul natal și Țara Sfântă. (Rozalia Truța, p. 16)
„De-acolo, din plămada Zoreniului, i-a pus măicuța lui merinde curată în traista vieții: cuvântul bun și frumoasa lui rostire, verticalitatea trupului, răbdarea clipei, smerenia și neobosita căutare a luminii lumii”. Gândurile sale poposesc adesea în Zoreniul, „cuiul visurilor sale”. Acolo ar dori să înalțe un monument al țăranului român!
Pe cărările Domnului din Țara Sfântă, a căutat „să deslușească taina jertfei și lacrima curată a Fecioarei”. (Gherghina Mariș, p. 96-97)


Omul-Model. Poetul Valentin Marica, în a cărui creție reverberează un „emoționant fior liric”, este, totodată, astăzi, în „vremurile parcă de Apocalipsă”, „un model, prin acel tip de atitudine aparte, fiind un domn și vertical OM al cetății, pe care te poți bizui atunci când, în strânsorile vremii, ai mare nevoie!” (Lazăr Lădariu, p. 99)
De la domnul Valentin Marica a învățat Pr. Timoftei Găurean „frumusețea purtării crucii în viață”. (p.74)
Credința Sânzianei Braniște este că având astfel de modele și „uniți precum frunzele întru arborele dragostei de țară, al credinței în valorile neamului, ființa noastră națională va dăinui între maluri ce nu se surpă”. (p. 41)

Frigul visului, de Valentin Marica

 

Îndrăznesc să vă vorbesc despre o carte care nu este la îndemâna oricui să o citească; e o carte pe care Poetul și-o dăruiește sieși și prietenilor, așezând prin ea „murmur dumnezeiesc peste 65 de ani de viață”. O mărturisește în Întâmpinarea  ce prefațează volumul. Este cartea ce încununează, în acest moment, cu briliante lirice Poetul și Opera sa lirică compusă din: Metanii (1996), Vecernii (1998), Laguna umbrei (1999), Secantă la ochiul mimozei (1999), Cruci în deșert (2000), Alluviuni-Alluvian (2000), Ziua canonului (2001), În naosul râului (2002), Manuscrisul de jad (2005), Mâini de alint (2005), Schitul numelui (2005), Îndurarea amiezii (2006), La fântâna îngerilor (2009), Ceasornic de lut (2009), Tăcerea magilor (2010), Absidă pentru ziua a treia (2011), Metanii pentru strigătul arborelui (2013). Cartea încununează o  vârstă doar, fiindcă, cu certitudine, căutările și creația lui Valentin Marica nu se va închia aici.
Mă simt onorată de prietenia Poetului, primindu-i în dar această carte cu următoarea dedicație: „Doamnei prof. Doina Dobreanu, familiei sale, felul meu de a sta, visând, pe o margine a lumii. Cu mult drag, V. Marica, Târgu-Mureș, de Crăciun, 2015”


Cartea reunește „poeme din manuscrise de ultima oară, cu poeme mai de demult”, rescrise „în ore de îngândurare”. Prin refacerea „traseelor de viață, în firești aduceri-aminte”, urmăm periplul poetului în „căutarea Sensului”. Poetul mărturisește: „Caut, prin vers, dorindu-l din ce în ce mai limpede, așezat pe aripă de înger, în tărâmul emoțiilor mărimea lui Dumnezeu”. Născută din „harfa trupului străpuns”, cartea aceasta o dorește „ca pe o cămașă pe care să o îmbrace într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul.” (p. 7-8)
Titlul acestui volum de versuri aniversativ, Frigul visului, relevă metaforic aspirația permanentă  de „a rămâne în grația divină”, ceea ce presupune „să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci înfrigurat” (p. 8)
Moto-ul cărții este poezia lui Grigore Vieru, Cel care se apropie. Citind-o, simțim comuniunea de simțire, de aspirație a celor doi poeți.
„Pururi voi omeni
Pe cel care se apropie
De izvoarele suferinței mele.
Prelungire în Dumnezeu
A viații pe care o trăiesc –
Acesta e numele
Îndureratei mele iubiri.
În lacrimă numele mi-a putrezit,
Renăscând în pământul
Pe care l-am regăsit.
Frate îmi este cel
Care numele îmi înțelege,
Îndrăgindu-l ca pe numele său. (Grigore Vieru, Cel care se apropie)
Urmează ca, în lăuntrul acestui volum, să citim un colaj de 26 de poeme purtând titlul Metanii peste strigătul arborelui (p. 27-37), dedicate lui Grigore Vieru, în fond o exegeză lirică a operei poetului basarabean. Retoric, Valentin Marica se întreabă:
„Cum este omul
care, încolțit de viperă,
rupe fir de cicoare,
neostenit făcând poduri de aur
pe care să treacă
toți cei cu ochiul păsării în dreptul inimii?” (7/p.29)
Mărturisirea lui Vieru: „Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape” (p.7), devine și crezul poetic al fratelui său Valentin Marica. Cerul, Dumnezeu, Fecioara (Preacurata, Maria), crucea, Isus (Mirele), Îngerul, metanie, rugăciune, colind, dar și mal, frunză, apă, prin frecvența lor, devin cuvinte-cheie simbolizând cele două spații, terestru și transcendental, între care pendulează poetul, unul din „cei cu ochiul păsării în dreptul inimii”.
Un vers precum „Mă prinde de ochi infinitul” (In nuce, p.94) exprimă cu claritate aspirația poetului spre divinitate, de a depăși condiția frunzei, a ierbii și de a atinge cerul - „pasăre călătoare”:
„Numai eu și pasărea flămândă
Mai stăm la marginea lumii,
La pândă.” (p.128)
Rând pe rând, poetul se autodefinește astfel: „Sunt vasul gol…” (p. 19), „mă spăl în apa visului Preacuratei/ și sunt cumpănă… fără fântâni…” (p. 19-20), „Sunt doar clipă…” (p. 46), „Am deschis/ ușile împărătești ale unei margini de sat” (p. 39), „Țin sub braț liniștea de la ușa bisericii…”(p. 90)
Volumul se deschide cu poezia Rugăciune pe o carte (p.10), o adevărată artă poetică. Prin construcția discursului liric realizată prin frazare simetrică, ritmată și muzicală,  aemeneaunui colind, poetul își exprimă, în limbaj metaforic, concepția despre poezie („litera”), care trebuie să fie „frunte”, „mal”, „mers”, „seceră a lunii”, „trup”, „gândul fără vini,/ vești, văzduh și ape,/ lumină din lumini,/ vindecări de rane,/ sceptru de pământ,/ laptele fierbinte/ din sân/ de hiacint.”
„Să-ți fie litera frunte
și fruntea să-ți ardă
ca grâul…
Să-ți fie litera mal
și malul
să dezmierde râul…
Să-ți fie litera mers
și mersul să aibă seară,
seceră a lunii să-ți fie
peste vecernii de vară.
Să-ți fie litera trup
și trupul lăicer al zării,
veac, amiezi, trezie
peste luciul sării…
Litera să-ți fie
gândul fără vini,
vești, văzduh și ape,
lumină din lumini,
vindecări de rane,
sceptru de pământ,
laptele fierbinte
din sân
de hiacint.”
O altă artă poetică (p. 127) exprimă neliniștile a artistului pricinuite de așteptarea clipei creatoare  și de căutările cuvântului potrivit:
„Poarta se deschide rar…
 Câte un cuvânt își schioapătă umbra.
În muțenia poetului,
se leagănă vestea că va ploua curând.
Numai poetul
își va dezveli umărul
să-i crească iarbă pe stâncă.”
 „Spre Țara Lerului-Ler, se spune, merge sufletul tremurând.
Cartea aceasta se așază în Țara lerului-Ler, fiind doar suflet tremurând; de parcă ar vorbi cu Dumnezeu” (Întâmpinare, p. 7):
„Ninge peste umerii Lerului-Ler,/ Ninge în palma-mi” (p. 53)
Este permanentă nevoia de transcendență a poetului, susținută de nevoia de smerită spovedanie:
„Vreau să-ți țin, Doamne, lacrima de sânge
sub cămașă.
Ți se cuvine răsufletul meu,
când văd cum se coace picătura de mir.
În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască.
Pironit în veșnicia ta,
nu voi mai plânge în somn.
Mă naște din nou tăcerea.” (Piatra ungerii, p. 23)
Însetat de absolut, precum Arghezi sau Vasile Voiculescu, Valentin Marica îl caută pe Dumnezeu. Simțindu-se singur, îl invocă, îl interogheză.
„Când ai vrut, Doamne,
să fiu eu pământ,
lângă scâncet,
lângă îngenuncherea mamei,
lângă frământ,
ai pus fir de iarbă,
margine de drum,
cuib de ciute,
caier de fum.
Mi-ai atins, Doamne,
umărul de pâine,
salcâmul de ochi,
tremurul din leagăn,
ziua de mâine,
pâinea din mei,
fulgerul, rochia ei…
Sunt al nimănui,
nu am dimineți,
nu am frunză verde,
sunt doar iarnă,
fără de nămeți…
Când veneam pe lume,
împărățeai cerul, Doamne,
celor făr’ de nume
și scriindu-le pe creștet,
nu ai mai văzut
cum luam pământului
loc de netemut,
ochi de apă,
zare,
aripă și mal,
ram ce nu se-ndoaie
în adânc de mare?” (Rochia de apă, 5, p. 52-53)
Asemenea lui Aghezi, poetul vrea un dialog cu Dumnezeu. Interogațiile retorice nu doar justifică și potențează starea de rugă, ci sugerează și dorința de dialog:
„Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!
Altfel, cum să-i leg cuvântului rana,
încleștarea?
Cum să despart tăișul înserărilor
de mierea nașterii unei alte zile?
Cum să fac din ochiul de pământ
al cuvântului
curgere de ape,
inelul gurii întredeschise
ca semn de nuntă,
ca viață fără de moarte?” (Doamne, fă-mi cuvântul cântec…!, p. 60)
Dar, „prin cuvântul poeziei îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească”, mărturisește poetul în Întâmpinare (p. 7).
Spirit reflexiv, introvertit, însetat de sacru, Valentin Marica se îndreaptă spre lirica religioasă încă de la volumul de debut, Metanii (1996), volum care îl impune ca poet religios.
Ultima sa carte de poezii, Frigul visului (2014) „e deopotrivă rugă și spovedanie, e o carte a smereniei și invocației psalmice, întru Lauda Celui de Sus.” (Nicolae Băciuț)
Este dificil să vorbești despre poezia lui Valentin Marica. Ea trebuie citită, recitită, simțită. Maestru al jocului îmbinării cuvintelor în metafore inedite, irizante, poetul concentrează trăiri puternice, gânduri, zbateri, căutări „înfrigurate”, experiențe de viață, dramatice uneori, și provoacă cititorul la meditație, să descifreze și să interpreteze mesajul liric, oferindu-i, așa, posibilitatea de a se împărtăși fiorul artistic. Sclipirile estetice ale textului poetic încântă, impresionează și surprind în egală măsură, transmițând profunde emoții lirice.
Comunicarea poet-cititor se poate face doar la același nivel: o poezie reflexivă îndeamnă la reflecție, la meditare.
Despre volumul acesta au scris mai întâi poeții, Nicolae Băciuț și Lazăr Lădariu. Cine poate înțelege mai bine, mai profund misterul poeziei decât cei care au acces, pri har, în tărâmul inefabilului liric?
Se spune că esențele tari se păstrează în recipiente mici. Poemele lui Valentin Marica sunt uneori niște zvâcniri de emoții și trăiri, niște scâncete dureroase, purificate în inefabile și reverberante metafore, comparații, epitete, personificări.
Pentru exemplificare, propun poezia Frigul visului al cărei titlu devine emblematic pentru întreg volumul:
„1.
Numai Îngerul îmi spune
cum să calc iasca din freamătul crucii.
Numai Îngerul îmi spune
că apa
ce curge printre sălcii
e vecernie,
luciul ce apasă umărul…
Numai Îngerul îmi spune
că îmbătrânește ochiul
într-o linie albă…,
că se vor înveseli gurile
ce-au atins iarba în pustiu.
2.
Mierea ferestrelor se prelinge-n răspântii.
În lamuri de colind
nu înfometează
gura celui mai-nainte de vecie,
când fiecare ochi
e măr copt.

Cu cerul gurii acopăr
aerul înspicat
ce poartă cuvântul deasupra fântânilor.

În ciucuri de mir
femeia leagă prăpastia;
despletindu-și sângele,
peste leagăn de omăt.
3.
Timpul
și-a pierdut degetul arătător…
Numai buzele tale
bat orele,
când
corabia cuvintelor
e în larg…
Răzimat
Într-o scândură căzută în cruce,
omul
numără
fulgerele cerului.”
Între procedeele stilistice putem menționa și concretizarea cuvintelor abstracte („Îmi umplu brațele cu snopi de liniște”/ p. 21; „Gândul e os al deșertului”/ p. 19; „Sulița îndoielii îmi străpunge coasta”/ p. 18; de asemenea, repetiția sintactică (ca în poezia Rugăciune pe o carte), esențializarea discursului poetic în propoziții eliptice de predicat, precum:
„Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe/ în răspântii de zi,/ semințe ascunse în noapte,/ răni vii,/ secunde și șoapte,/ semințele Învierii, semințe în moarte, trupuri/ în înverzirea ierbii scăldate./ Cuvintele, pe rochia ta,/ semințe aruncate în gol,/ semințe aruncate în plin/ la picioarele Îngerului,/ bob de miere,/ bob de venin.” (p. 57-58)
Tehnica laitmotivului întâlnită, spre exemplu, în Jocul de-a urcatul muntelui (p. 48) sau Rochia ta de apă (p. 50) conferă poeziei tonalitate psalmică:
„Poți să urci muntele
dacă-i simți somnul,
dacă-i auzi învierea.
Poți să urci muntele
să-ți vindeci ochiul și vina.
Muntele acela va dezveli gurile potirelor
și cer se va prelinge
sub fulgerele mâinii.
Poți să urci muntele,
dacă îi simți spinările de apă,
umerii de aur,
trăgându-ți răsuflarea
în locul în care
îngerul a îngropat
târâșul melcului.”

      Rochia ta e din apă,/ din aer;/ rochia ta e din vaier./ Rochia ta e din frig,/ e greșeală;/ rochia ta e frică de boală./ Rochia ta e din trup,/ e nesfârșitul,/ ochiul de fereastră,/ hulitul./ Rochia ta e din soartă;/ e apa pe care o tai,/ o parte să curgă/ în mine,/ o parte din rai.”
Registrul semantic al liricii lui Marica Valentin este profund religios. Cuvintele, purtând în sine taina sacrului, au valoare de logos; devin simboluri ale pendulării între pământ și cer, între real și ireal, între concret și metafizic, între profan și sacru: iarba („cruce de iarbă”, „rănile ierbii”, „marmura ierbii”, pașii ierbii”, „iarba surâsului”, „clopot de iarbă”),  frunza („iluzia frunzei de a fi pasăre”, 1/p. 34), mărul, motiv biblic, amintindu-ne și de refrenul colindelor „flori dalbe de măr” („mărul ochiului”, „măr în deșert”, „ploi de mere”), șarpele („somnul șarpelui”), crucea („cruce de iarbă”, „cruce de lut”, „cruce veche, mână din lemn de măslin”), fântâna, apa, râul, malul, sarea; gândul („tremurul gândului”, „bob de gând”), ochiul, pasărea, zborul, cuvântul…
Colindul este un alt cuvânt-cheie al volumului, în consonanță cu aspirația poetului spre Țara Lerului-Ler („Departe,/ zarea arde în floarea-de-soare a colindului”, p.44; „Rochia ta e colind”, p. 54; „Mierea ferestrelor… lamuri de colind”, p. 11)
Profund, meditativ, asemenea lui Lucian Blaga, poetul–filosof, Valentin Marica își construiește, prin originale aforisme, propriul templu  poetic și filosofic. Spre exemplu:
„Linia de orizont
este dunga mâinii tale prinse în cer.” (Ceasornic de lut, p. 40)

„Îi dai dimineții amiază,
îi dai amiezii asfințit,
fără să știi
că prin visul tău,
prin fără-de-marginea visului tău,
grăbești un asfințit.” (Tandră eroare, p. 74)

O bucurie aparte am trăit găsind poezia Aprilie,  scisă sub impulsul emoțiilor trăite la Subcetate, „în atelierul de pictat icoane al Liceului Miron Cristea”:
„Casa aceea/ în rugul literelor albe/ își așează pâinea și sarea,/ în iarba surâsului./ Casa aceea stă la o cină de taină./ Degete și pleoape/ i-au presărat bob de aur,/ chipul Fecioarei,/ revărsat din maramele cerului./ Chipul născut din mirare/ are rotundul de aprilie/ al mijirilor albe./ Aprilie, alb, e Mirele./ De unde va porni/ spre rotundul potirului?.../ Casa aceea,/ din subsuoara satului,/ îi iese în cale,/ desfăcându-i faldul cămășii/ cu toate frunțile polenului pur./ Casa aceea stă, acum,/ la o cină de taină.”

Filonul religios al liricii românești, pornit de Dosoftei prin a sa Psaltire pre versuri tocmită (1673), se ramifică și se îmbogățește de-a lungul timpului prin contribuțiile remarcabile ale poeților Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, Al. Macedonski, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Radu Gyr, Marin Sorescu, Valeriu Anania, Cezar  Baltag, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valentin Marica.
 „Valentin Marica, discret, metafizic, suprarealist (uneori), blagian, însingurat, aspirând (mereu) la o stare de transcendență, preocupat de eternele probleme primordiale, se situază în poezia sa (și nu numai) la limita dintre laic și mistic, sorbindu-și seva (poetică), cu precădere, din valorile moralei creștine.” (Dumitru Munteanu)

Prof. Doina Dobreanu