vineri, 20 februarie 2015

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu: „ La obârșie, la izvor…”


Moto:
“Nu invidiați vechile popoare, ci priviți-l pe al vostru. Cu cât veți săpa mai adânc, cu atât veți vedea țâșnind viața!” 
     Jules Michelet


 

 

 

 

 

DUMITRU HURUBĂ:

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu: „ La obârșie, la izvor…” [1]

 


Fac abstracţie de orice alte amănunte, şi consider că, în prezent, Doina Dobreanu şi Vasile Dobreanu sunt un tandem de monografişti unicat în România. Atestă acest adevăr mulţimea de volume publicate, dacă nu toate, aproape sută la sută dintre ele se referă la o localitate, aceeaşi, stoarsă de cam toate informaţiile legate de existenţa sa. Este vorba despre Comuna Subcetate-Mureş, Judeţul Harghita, care, în câţiva ani, dintr-o localitate aproape anonimă – fără supărare! – a devenit un centru important de patrimoniu nu doar de nivel harghitean. Investigând şi exploatând informaţii privitoare la istoria locului, scriitoarea Doina Dobreanu, în special, a trimis spre nemurire, prin cărţile publicate, datini, obiceiuri, argumente ale continuităţii sau, pur şi simplu, amintiri ale localnicilor mai vârstnici. Dedicată trup şi suflet acestui demers, ea s-a dovedit a fi nu numai un monograf important, ci şi un ilustrator fidel – texte sau fotografii, dialoguri sau intervenţii directe ale unor locuitori – al vieţii social-economice sau/şi cultural/administrative din zonă. Nu a fost şi nu este uşoară o asemenea întreprindere, dimpotrivă cred că elementele unui asemenea demers se constituie într-un efort uriaş, iar utilizarea datelor, o responsabilitate de acelaşi calibru. Îndelungatele, meticuloasele şi-adesea complicatele sale cercetări, personale sau prin intermediari, toate aşezate cap la cap cu inteligenţă, dăruire şi talent, au contribuit, fiecare cu „procentul” său, la apariţia unei personalităţi puternice în domeniul monografiei româneşti. Revin: probabil, sau sigur, puţine localităţi din ţară, de nivel rural, se pot bucura de-o asemenea prezentare detaliată precum Subcetate-Mureş din Judeţul Harghita! Iar pentru a-mi argumenta afirmaţia, notez aici câteva dintre volumele publicate sub semnătura Doinei Dobreanu şi, câteva, şi sub semnătura lui Vasile Dobreanu: Subcetate-Mureş. File de monografie (1999), Cusături artistice din Subcetate-Mureş (2008), Acasă la Subcetate (în colab. Cu Zorel Suciu)(2012), La obârşie, la izvor... Convorbiri la Subcetate (vol. I, (2013), Subcetate. Un secol de istorie în imagini (2013), La obârşie, la izvor... Convorbiri la Subcetate (vol. II, (2014) etc. Să ne înţelegem: am „omis” intenţionat şi alte titluri de volume circumscrise perfect în comentariul de faţă, referitoare, de asemenea, la patrimoniul cultural, etno sau social al localităţii, tocmai pentru a evidenţia clar intenţia şi realizările celor doi autori. De altfel, într-un Cuvânt înainte de la primul volum, Valentin Marica subliniază: „Ceea ce întreprinde Doina Dobreanu, în colaborare cu Vasile Dobreanu, este exegeză afectivă şi, în acelaşi timp, cercetare ştiinţifică, documentul de arhivă întâlnindu-se cu documentul pe care îl etalează, deodată, mintea şi sufletul, sentimentul apartenenţei la un spaţiu identitar în care tradiţia înseamnă şi continuitatea valorilor morale.” (p. 8).

Extinzând niţeluş spaţiul ideatic pornind de la titlul grefat excelent pe conţinutul celor două volume, consider că autorilor li se asigură în acest fel statutul de pionierat în domeniu, cel puţin la nivel de localitate, fapt consfinţit şi de notorietatea şi aprecierile de care se bucură, pe bună dreptate, nu doar la nivel de judeţ. M-a impresionat în timpul lecturii grija autorilor nu numai de a reda prin convorbiri/interviuri care pot risca să cadă în derizoriu, răspunsuri, adesea neaoş-fermecătoare, din care se degajă, perfect mulată pe idei, ambianţa vieţii dintr-o localitate de munte. Mulţi, cei mai mulţi dintre convorbitori au făcut sau fac parte din arealul existenţial al comunei contribuind, prin ceea ce fac, la îmbogăţirea nu doar a zestrei sale spirituale, ci şi la ridicarea prestigiului localităţi sau, cel puţin, la menţinerea sa la o cotă respectabilă creată dintr-o şi printr-o îndelungată tradiţie. La acestea, iată, (şi) prin amintirile, gândurile/trăirile exprimate, ei îşi exprimă sentimente care, nu o dată, „suferă” acut de afecţiune, de… imixtiune fain-elegantă în problemele comunităţii, care nu sunt puţine. În acest larg context, profesia parcă nici nu mai contează, deşi este grăitoare imaginea unui întreg focalizat spre lumea de-acolo… Aceste elemente constitutive – psihologiile intervievaţilor – se contopesc ideal în creuzetul complex al…  Varvizului – numele comunei folosit, încă!, destul de frecvent de către localnici. Şi, dacă tot veni vorba, pentru a-mi „apăra” afirmaţiile de până aici, autorii au avut în vedere, sigur, o reprezentativitate destul de… echilibrată a profesiilor: învăţământ, informatică, literatură, medicină, armată, psihologie, aviaţie, jurnalism, transport feroviar, arta plastică, diplomaţie, tehnică… Se vede limpede: de-a lungul timpului, cam toate domeniile de activitate au fost „acoperite” de născuţii în Subcetate-Mureş deveniţi personalităţi distincte într-un domeniu sau altul….

Şi, în final, profesiunea de credinţă a Doinei Dobreanu: „Mi-am propus să scriu nu doar despre mine, ci şi despre satul obârşiei mele, în care mi-am înrămurat aproape întreaga viaţă, un sat care şi-a asigurat dăinuirea, cel puţin până în prezent, prin oamenii săi.” (La obârşie, la izvor…, vol. I, p. 59)

…Care mă scuteşte de alte comentarii.



[1] Editura „Cezara Codruţa Marica”, Vol. I (2013), vol. II (2014)

vineri, 13 februarie 2015

Dr. Nicolae Bucur, GRIGORE VIERU; CONSTELAȚIA ARTELOR



  


Gânduri aniversare: GRIGORE VIERU

„Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă”
Grigore Vieru

La 14 februarie anul acesta, poetul ar fi împlinit 80 de ani. La 18 ianuarie 2009 poetul şi apologetul limbii române s-a despărţit de noi, de toţi fraţii săi de dincolo şi de dincoace de Prut.
Din lăcaşul dumnezeiesc vorbele sale ne cuceresc şi la acest evenimet aniversar:
O să spun să mă audă,/  Şi plin de floare pomul:/ Şi din mormânt voi spune/ Mulţimii adevărul.
Verbul poetic este nemuritor!
După ce un poet moare, mult timp cuvintele îl caută pentru a învăţa din nou acel joc unic de-a absolutul. Se va reuşi oare vreodată ca prin poezie, omenirea şi lucrurile să devină o substanţă unică a iubirii?
Iubirea este singura dreptate pe lumea asta”. Acest sentimet nobil i-a fos crezul artistic a lui Grigore Vieru, mărturisind că „adevărata şi marea iubire este o veşnică şi chinuitoare insomnie”.
Adevărata religie a omului, gândea poetul, ar trebui să fie cea a poeziei. Pentru el poezia a însemnat puritate, extremă sensibilitate, deschidere sufletească, multă iubire pentru semeni, dragoste de patrie.
Lectura şi rostirea poeziilor sale este o tăcere învinsă, o tăcere la început neliniştitoare, pentru că esenţele sunt molocm „tăinuite”, abia acestea descoperite, ne vom calma sau ne vom agita?! Şi da şi nu! Aşa-l percep pe Grigore Vieru. Limbajul lui este atât de natural, plin de smerenie, bunătate, lumină din lumina umanităţii. Adevărurile rostite sunt eterne şi suave, încărcate de acel nimb al frumuseţii, bogăţiei şi tainei limbii române, căreia poetul îi era atât de fidel. Când vorbim de universul său liric nu putem să nu evidenţiem acea substrucţie bine legată, acele vertebre tari, ale unei atât de fragile, totuşi, fiinţe.
Cărţile sale sunt destinate să supravieţuiască pentru că în ele ne regăsim, de la copii, la adulţi şi vârstnici. Acestea cuprind aspiraţiile şi idealurile generaţiilor, moştenirea şi credinţa strămoşilor noştri, pe care şi-a dorit să ne-o împartă. Poet fructuos, mereu sensibil la freamătul şi zbuciumul timpului, incontestabil Grigore Vieru este poetul epocii noastre.
Poezia Sa? Asemuiţi-o cu pomul roditor care-şi trimite spre Voi muguri şi flori – faceţi din ele poame şi împărţiţi-le la oameni, stoarceţi dulceaţa fructului şi daţi din licoare şi la alţii. Vreau să cred că aşa ceva şi-a dorit poetul înainte de-a se despărţi de noi.
De la el aflăm că prin antologia care poartă titlul biblic – „Cât de frumoasă eşti!” şi-a îndeplinit acea nobilă şi cucernică datorie faţă de mama domniei sale, faţă de femeie, faţă de Limba Română. Cu toate că, „Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă” – cum va zice poetul. „Am iubit şi iubesc. De aceea n-am lâncezit şi mi-am păstrat vie respiraţia şi nădejdea în izbândă. Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei”.  
Pe piatra funerară comună pusă în 1993, pentru mama sa şi pentru el, sunt dăltuite de sculptorul Tudor Catarga următoarele epitafuri: mamei – „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil” iar pentru sine – „Sunt iarba, mai simplu nu pot fi.” Sensul epitafului său, Grigore Vieru l-a explicat celor prezenţi: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?

La acestă aniversare să punem mâna pe cărţile sale şi să-i savurăm mireasma versurilor. A crede în cărţile poeţilor este o binefacere. Să ne oprim, un moment, la rândurile din finalul fructului poetic intitulat Doina.

Ajuns-am a umbla mereu
În braţe cu mormântul meu.
Şi nu ştiu unde să-l mai pun
Să am un somn mai lin, mai bun.
Nici nu ştiu, iată, în chinul meu,
De-am mai trăit!
Vesteşte-L, mamă, pe Dumnezeu
Că am murit!

Cel plecat acum şase ani la întâlnirea cu moartea, pe mulţi dintre noi ne-a trezit la adevărata viaţă. Azi îl vedem şi-l simţim ca niciodată pe cel răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia i-a rămas îndatorat până la capătul vieţii.




 Relevanţi paşi spre ducatul artelor...

Galeriile Fondului Plastic din Miercurea-Ciuc găzduiesc expoziţia personală a pictoriţei din Topliţa, Viorica Rusu. Prezentă în ultimii ani la mai multe expoziţii de grup, la saloanele anuale de artă plastică, ne-a invitat la a treia sa înfăţişare. Cele 16 lucrări în ulei, reprezentând peisaje topliţene şi din Chirui, precum şi cele intitulate „Flori”, sunt rezultatul învingerii experimentelor, conturarea fazelor de iscusinţă, emanaţia individualităţii autoarei spre public. Iubitorii de artă vin în contact astfel cu imagini picturale plăcute şi odihnitoare, soluţionate în nuanţe coloristice grăitoare şi atrăgătoare, desprinzându-se – mai ales din ciclul Florilor – armonii calme, liniştite, pline de suavitate.
Faptul, că prin tablourile sale a căutat să se apropie de acea orbită de semnificaţii izvorâte din plinătatea peisajului şi a „paradisului” florilor, reuşind să-l fructifice cu elocvenţă, este semnalul cel mai relevant. Credem că paşii cu care a pornit Viorica Rusu în acest ducat al artelor plastice nu se vor opri aici. Înţelegând că pictura nu trebuie să fie numai o bucurie a ochilor şi că „originalitatea noastră vine de la pecetea pe care timpul o pune pe senzaţiile noastre”, spre a-l cita pe Baudelaire, sperăm la noi întâlniri.
„Informaţia Harghitei”, nr.4173, 30 aprilie 1983

Dialogul cuvintelor, dialogul culorilor

La Topliţa, în sala Clubului C.E.P.L. este găzduită o expoziţie de pictură mai specială, care – fapt inedit – glăsuieşte prin două limbaje, cel al imaginilor şi cel al cuvintelor. Autorii sunt, cunoscuta, de-acum, pictoriţă topliţeană Viorica Rusu şi doctorul Cătălin Crăciuneanu, autorul textelor. Aplicate pe suprafeţele lucrărilor scurtele eseuri, profunde ca mesaj, completează fericit intenţiile pictoriţei, stabilizându-se (statornicindu-se) acea stare comună de spirit prin intermediul armoniei plastice. 
De multe ori pictorii, dintr-un scrupul realist, oferit de documentaţie – natură, aplecarea peste documente scrise – fixează în schiţele lor cadre, personaje etc., dar când le transpun în tablou (acuarelă sau ulei) simt aluzia literară şi o suprimă. La Viorica Rusu textul literar vine ca o fericită completare la efectul vizibil, surprins şi întărit prin culoare, lumină, umbră, linii. Se spune că regimul veritabil al artei este bucuria, acea încordare senină a sufletului...Ceea ce se îndrăzneşte prin această expoziţie este tocmai inversul – aici dominantă devine tristeţea, poate mai curând melancolia. Eşti tentat să contempli aceste creaţii pentru că în fond şi această stare face parte din sufletul uman, dar ne-am ferit deseori să ne apropiem de ea prin artă.
Expoziţia, pentru care din păcate nu s-a găsit un loc mai adecvat de expunere, poate fi structurată pe trei teme distincte, cu întrepătrunderile fireşti, fiecare tablou fiind marcat şi de un titlu generic, respectiv de un motto: 1. Revoluţia (câteva titluri: Groază, O noapte de veghe, În boxă, Martirii, Înviere); 2. Popasuri în peisaje şi locuri dragi – medii ale artei (Lăzarea I,II, Jumătate de sticlă, Veneam câteodată acasă, Măştile); 3. Ciclul Mioriţei, cu mottouri sugestive, Rugăciune şi Blestem (pentru oile rătăcite). Sunt imagini şi slove ce glăsuiesc spiritului, sunt lucrări ce vin să mărturisească că ceva  s-a petrecut şi se mai petrece încă în inima oamenilor, dar speranţele vor da acea tărie de supravieţuire. Cât de înţelept a refelectat Nicolae Iorga: „Arta e în natură sau în sufletul tău? Acolo unde ele se confundă, şi numai acolo”.  
Pictoriţa are câteva obsesii ce devin adeseori clişee şi la asta va trebui să vegheze pentru ca prin culoare şi formă să-şi manifeste intenţiile temei propuse, cale sigură spre sensibilizarea privitorului. Lucrările au nota sincerităţii, scăldate de vibrante unde ale sensibilităţii. În suprafeţele exacte şi colorate discret , „autentic”, umbra îşi joacă rolul; îi place să cadă acolo unde este mai multă nevoie de ea, planurile (fie că sunt în faţă, fie în fundal) sunt luminate mereu cu ceva specific.
În totalitatea ei, această expoziţe, cu toate nuanţările optimiste, ne pune în faţa unui mesaj, pe care l-aş reda astfel: să ştii să suferi fără să plângi, să primeşti suferinţa ca pe ceva de neînlăturat.
„Adevărul Harghitei”, nr. 236, 1 noiembrie 1990


Compoziţii grafice din care transpare emoţia tinereţii…

Limbajul artistic nu are graniţe, creatorul, cu predilecţie cel tânăr, caută,  sondează, experimentează şi tinde spre valenţele noi.
Am în faţă cele 20 de lucrări grafice ale tinerei Cosmina Oltean, originară din Gălăuţaş, expuse la Cercul Militar din Miercurea-Ciuc, expoziţie vernisată în seara zilei de 4 decembrie 2012. Privindu-le mi-am amintit de nişte scrieri de acum câteva decenii apărute în revistele occidentale. Reflect la una din ele: Nu, arta nu a murit, micile noastre certuri îi irită numai epiderma; artişti din toate şcolile, nu ascultaţi decât conştiinţa voastră, perseveraţi !”
Tânăra noastră graficiană” pare a-şi fi însuşit un astfel de mesaj. Vrea să ne demonstreze că eforturile unor meditaţii” plastice i-au îndulcit gustul artistic şi merge” cu paşi neşovăitori către acel farmec artistic care-i ondulează sensibilitatea nativă şi îndrăzneşte să-şi confrunte publicul. La cei 20 de ani antenele” Cosminei Oltean pipăie şi caută dialogul” cu cei care-i pot da un sfat, pe acel educator” de la care are de auzit, de învăţat. Exegetul are îndatorirea de a aduce la liman” unele scăpări”, să prevină pe viitorul artist” de primejdia ruperii contactului cu publicul, admirator şi doritor de frumuseţe.
Cosmina Oltean în acea seară de întâlnire cu iubitorul de artă şi-a găsit vocea” şi puntea prin lucrările sale, care au plăcut şi emoţionat, cei prezenţi participând delicat, evlavios la mesajul propus. Grafica ei este o delicată elegie de linii prelungite şi ondulate, de forme semeţe şi mişcătoare, care se doresc tot atâtea îmbrăţişări ale spaţiului nostru terestru cu cel celest. În creaţiile sale, într-un contrast de alb şi negru, copacii şi ramurile acestora devin personaje metaforice ce-şi dau întâlnire cu îngerii şi aripile lor, iar El şi Ea devin martorii” unor metamorfoze ale timpului trecător. Femeia înfăţişată cu discreţie, prin pudoarea şi gingăşia ei exprimă acea linişte interioară şi ardere spirituală, asigurând cadrul sărbătoresc al tematicii şi totodată credinţa în energia ancestrală a omului.   
 Gestica” plastică este plină de lirism, structurată pentru a sensibiliza privitorul. Semnul expresiv al imaginii devine un realism vizionar” declanşat de un suflet languros, din care transpare emoţia unei tinereţi dornice de comunicare.
12 decembrie 2012

Promovarea reală a fenomenului plastic

Dacă se vorbeşte astăzi despre grupările artistice, care sunt din ce în ce mai greu de constituit în arta contemporană, iată că putem consemna în judeţul de la izvoarele Oltului şi Mureşului, de existenţa unei „familii” de artişti care s-au unit/reunit, mai nou, în SALONUL HARGHITA.  
Asistăm, prin cele trei expoziţii, ce vor fi vernisate în această toamnă, la Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, la reînnodarea unei tradiţii, într-o viziune nouă şi inedită ca tematică, purtând genericul „Arhitectura haosului”.
Nu spunem o noutate, când afirmăm că expoziţiile au rolul de-a stimula artiştii creatori, dar şi pe consumatori, publicul iubitor de artă. Partea de „comunicare” artist-privitor va dăinui mereu, pentru că arta este nu numai graţie, este formă, culoare, mesaj, ea ne stimulează simţurile, este încărcată de inventivitate umană. 
Dar de ce o manifestare de artă despre...  Haos?, mi-am pus întrebarea. Pentru că, „Haosul” devine deseori singura „expresie” a artistului?! Sau pentru că însuşi termenul ar putea şoca publicul ?!
Haos – antonimul ordine! Analiştii au ajuns la concluzia că Haos este denumirea oricărei ordini care produce confuzie în minţile oamenilor. „În mijlocul acestui haos există legi. Haosul nu este decât aparenţa, la bază este ordinea”, consemna Victor Hugo.
Şi dacă în lumea noastră, pe lângă atâtea frumuseţi naturale şi stări ori comportamente umane pline de afectivitate şi dăruire, există şi situaţii de mare confuzie, dezordine, învălmăşeală, neorganizare, de ce n-am reflecta artistic şi la acest fenomen?! Participăm, deci, la prezenţa pe simeze a unor exprimări, cu notabile noutăţi de viziune, ori soluţii personale de conturare a arhitecturii haosului. Imaginile rezultate din geometria formelor şi amestecul coloristic, libera şi stenica fantezie invită privitorul la reflecţie şi evaluări subiective. Picturile, lucrările de grafică ori compoziţiile în lemn, metal sunt emanaţia unor trăiri şi visuri, transmit rafinament şi elocvenţă. Simbolurile folosite de artişti îşi au propria filosofie şi chiar, dacă poate părea haotică, autorul şi-o asumă ca un „moment” artistic. Cu privire la armonia artistică, pornind de la ideea că „deformaţia e însăşi esenţa artei”, reiese că o creaţie se poate plăsmui şi dintr-o diformitate sau alta.
În arhitectură „haos controlat” defineşte, cel mai adesea, un obiect deconstructivist. Teoria deconstrucţiei, elemente distorsionate şi dislocate generează în arhitectură intervenţii simbol. Fenomenul, aparent îl întâlnim şi în câteava din lucrările expuse, iar inclinaţia spre desing transpare şi ea. Proiectul propus reflectă zbuciumul interior în „tranziţia căutărilor artistice”, şi nu întâmplător devine o provocare pentru artişti. În ce măsură „obsesia pictorului rămâne invariabil legată de mirajul naşterii din haos”, cum avea să noteze un distins critic de artă, vom vedea pe parcurs.
În destule lucrări am sesizat că se cochetează cu relaţia Om-Univers, care nu poate fi privită decât ca un intermezzo şi ambianţă cosmogonică a regenerării fiinţei umane prin mit şi simbol. Legenda şi imaginea comunică şi ele, umanul găsindu-şi existenţialitatea şi spiritul. Se exersează „cheia” suprarealistă în abordarea imaginii în unele picturi... Chipuri, obiecte, aşezări, orizonturi spaţiale, timpul efemer sau cel al misterului, scene din rural, invocaţia urbanului, toate devin trăiri şi expresii ale unei „rezonanţe” interioare. Câteva mesaje, unele nostalgice, ne invită în spaţiul muzicii, al dansului, în „hala regilor”, dar şi-n „sălaşul” infernului. Figurile mitologice sunt „personalizate”, cum ar fi Erebos, fiul Haosului primordial şi frate al nopţii.
Aş face observaţia că „născocirea” plăsmuirii subiective, aşa-zisă „originală”, nu totdeauna este încărcată de sens şi mesaj, aceste „preferinţe” pălesc în faţa valorii de simbol creativ. Sunt realizări pe care nu le putem încadra într-o anumită tehnică, gesturile şi obiectele recunoscute ca artă le putem regăsi în viaţa de zi cu zi, şi le catalogăm ca interpretări fireşti. Discursul imagistic nu omite elementele meditative şi grave, înlăuntrul compoziţiilor, imaginilor se cuibăresc „undele” metafizicului, grotescului şi uneori ale ludicului.
Se spune în studiile de neurologie că activitatea cerebrală este mai intensă în cazul mişcărilor haotice decât în cazul mişcărilor coerente. Creatorul de artă resimte nevoia de a explora şi de a da sens lumii înconjurătoare printr-o anume formă de ordine. Acest lucru l-am simţit şi remarcat privind setul de 46 de creaţii plastice ale celor 35 de expozanţi. Privitorului îi oferim posibilitatea de-a răspunde la întrebarea: Produc aceste lucrări emoţia estetică dorită?

Vernisajul expoziţiei a avut loc în ziua de joi, 19 septembrie, ora 18 la Galeria de pe str. Kossuth nr.12, Miercurea-Ciuc. „Informaţia Harghitei”, nr. 5660, 18 septembrie, 2013
Dr. Nicolae Bucur
DESPRE COSMINA OLTEAN, vezi linkul:
http://revistalyceum.blogspot.ro/2014/04/intalnire-cu-cosmina-marcela-oltean.html