Drum iniţiatic
Doina Dobreanu
Din cartea „Surâsul amintirilor”, 2011
Câţi ani
să fi avut, oare? Cred că vreo şapte sau opt. Era perioada în care, mai ales
vara, când părinţii mei plecau la muncă pe câmp, rămâneam de dimineaţă până
seara în grija bunicii paterne, care, fiind bolnavă, îşi petrecea tot timpul în
universul casei sale.
Grădina
noastră, traversată în vale de albia râului Călnaci, era despărţită de cea a
bunicilor de drumul comunal care acompania râul până departe, în sensul invers
al curgerii sale, până la marginea satului ce purta numele acestui pârâiaş.
Mă
întorceam acasă de cele mai multe ori seara târziu, când peste sat se aşternea
întunericul. Bunica accepta să plec doar atunci când era sigură că-mi voi găsi
părinţii sosiţi. Desigur, semnul cel mai convingător era lătratul de bucurie al
paznicului gospodăriei noastre, care, în liniştea serii, răzbătea până în
ograda bunicilor. Bunica mă petrecea cu privirea din pridvor până ce ajungeam
în dosul şurii şi vorbea continuu cu mine pentru a-mi asigura protecţia şi
pentru a-mi alunga teama. Cu toate vorbele ei încurajatoare şi liniştitoare,
simţeam că cineva calcă pe urmele mele şi, cu respiraţia întretăiată, pentru a
percepe cele mai mici zgomote din preajmă, ajungeam în bătătura noastră în
câteva clipite.
Doar
când treceam pârâul zăboveam puţin pe punte, parcă pentru a mă convinge că
fantoma mişcătoare şi schimonosită pe care oglinda apei vălurite mi-o releva
sub clar de lună era chiar umbra mea şi nu vreun duh care îşi aflase sălaşul
acolo…
Zilele
lungi de vară nu mi se păreau deloc monotone în compania bunicii deoarece mereu
aveam să descopăr şi să învăţ lucruri noi. Bunica era blândă şi răbdătoare cu
mine, iar eu eram ascultătoare şi cuminte. Relaţia noastră se baza, aşadar, pe
bună-înţelegere şi bună-cuviinţă, pe respect şi iubire, pe o comunicare dincolo
de cuvânt, de la suflet la suflet. Bunica avea suflet de copil şi mă simţeam
bine în compania ei. Cu bunica uitam de prietenii mei de joacă, mă simţeam
iubită, valorizată, ocrotită cu blândeţe şi bunătate. Astăzi, când am depăşit
vârsta bunicii acelor vremuri dragi, caut adesea să calc pe urmele paşilor
noştri de odinioară, fericită să mângâi cu drag şi dor, cu ochii minţii, cele
două umbre: a bunicii, cu suflet blând şi cu mişcări tot mai greoaie şi încete,
şi umbra copilului zglobiu, fără griji şi vesel care eram eu.
Toate
trebuşoarele din gospodărie le făceam împreună, de comun acord, fără a simţi
vreodată o posibilă lipsă de încredere a ei în forţele mele sau supoziţia unui
eventual eşec. Pentru ea, care devenea tot mai neputincioasă de la o zi la
alta, eu eram nu doar ajutorul ei preţios, ci raza ei de soare, bucuria zilelor
din urmă, îngerul ocrotitor pe care Dumnezeu i-l trimise în locul celor două
fetiţe pe care moartea i le răpise în fragedă pruncie. Tot ceea ce eu făceam,
pentru bunica era o izbândă, o reuşită şi-i vedeam bucuria pe faţă.
Recompensele erau zâmbetul ei cald, seninătatea chipului şi luminiţele din
ochii ei înlăcrimaţi. Pe chipul ei puteai citi cartea vieţii ei, cu bucurii,
speranţe, răstigniri…
Împreună
dereticam prin casă, aduceam legume din grădinuţă, bostani din mălăişte pentru
porci, apă de la fântână, surcele şi lemne pentru foc, pregăteam mâncarea de
prânz, de obicei o ciorbă, frământam pâinea, întindeam aluatul în foi subţiri
din care tăiam cu cuţitul şi modelam cu degetele diferite tipuri de paste
pentru supe şi ciorbe precum tăiţeii, tocmagii,
buriciuştele şi buretiţa.
Casa bunicilor... o amintire... (1965)
(construită in 1922-23, aprox.)
Într-una
din zile, o zi de vară foarte caldă în care bunicul plecase dis de dimineaţă la
cosit, ca de obicei, i-am propus bunicii să-i duc eu bunicului din mâncarea
caldă pe care tocmai o pregătiserăm. M-am oferit să fac acest gest în momentul
în care bunica mi se jeluia, supărată că este bolnavă şi că nu-l poate ajuta pe
bietul bunic care muncea singur pe câmp, cu mâncare uscată şi poate fără apă…
Mi-a
surâs ideea de a merge cu demâncare la bunicul! Nu era prima oară, dar
distanţele fuseseră până atunci cu mult mai mici: până pe vârful dealului la
poalele căruia se afla casa bunicilor sau până în poiana de la Mureş. Acum mă
simţeam destoinică pentru a parcurge şi singură cei câţiva kilometri până la
locul de pe Duda unde se afla bunicul la cosit de iarbă. Şi bunica avea
încredere în mine. Drumul pe care aveam să-l parcurg de la casa bunicilor până
pe Duda mi se pare acum, după atâta vreme, unul iniţiatic, primul pe care l-am
făcut singură, împinsă de spiritul de aventură al copilului, gata să înfrunte
cu curaj necunoscutul, să descopere lumea
dincolo de universul casei sale, un exerciţiu pentru marea călătorie a vieţii.
Am
plecat imediat ce bunica o turnat ciorba fierbinte în oala de lut cu toartă şi
mi-a dat în grijă să merg cu băgare de seamă să nu mă împiedic, să cad şi să
sparg oala. Mi-a mai dat un vas pe care să-l umplu cu apă rece de la izvorul
numit La Troci,
în Pârâul Duzii.
Eram
fericită pentru că şi de astă dată am reuşit să înseninez chipul bunicii şi
să-i smulg din ochi lacrimi de bucurie. Mă gândeam în acelaşi timp şi la
surpriza pe care o voi face bunicului. Am pornit încrezătoare în mine, după ce
am ascultat poveţele bunicii şi am reţinut reperele privind drumul pe care
urmam să-l parcurg, pentru a nu mă rătăci.
La
început totul mi se păru simplu, floare la ureche. Străbătui cu mândrie uliţa
care ducea spre marginea satului, apoi, cu anevoie şi cu mare grijă de a nu
sparge oala împiedicându-mă de bolovanii drumului care urca pieptiş prin
Pietrar. Ajunsă pe culmea dealului mă aşezai o clipă să-mi trag sufletul şi
să-mi şterg sudoarea frunţii, cuprinzând cu privirea vatra satului care se
aşternea pe platoul dintre dealurile ce-l înconjoară ca nişte ziduri de cetate.
Era în
miezul zilei. Soarele îşi trimitea săgeţile necruţătoare asupra pământului.
Gângăniile ameţite de căldură căutau răcoarea în iarba deasă. Parcă şi timpul
aţipise. Doar strechiile furioase ţâşneau de peste tot şi te bombardau ca nişte
proiectile minuscule zgomotoase.
Am ajuns
la cărăruia care se desprindea din drum, despre care îmi vorbise bunica, şi pe
care trebuia să o urmez spre dreapta, pentru a mai scurta din cale. Cărăruia
traversa platoul de pe culmea dealului, pe care se orânduiau în fâşii diferite
culturi ce se pârguiau în cuptorul verii şi în cântec de lăcuste, de dimineaţa
până seara: mălăişti, holde, inişti, cânepişti.
Emoţiile
se intensificau pe măsură ce mă îndepărtam de sat. Şi, o dată cu ele, teama.
Câmpul părea pustiu, fără suflet de om, iar labirintul acesta pe care îl
străbăteam, prin porumbişti şi holde culcate peste cărare de greutatea
spicelor, devenise înfricoşător. Pătrunsesem parcă într-un tărâm ireal, de
poveste. Tresăream la fiecare suflu al naturii, la fiecare mişcare a vietăţilor
nevăzute, dar speriate de prezenţa mea. Îmi auzeam ceasul din piept. Imediat ce
cărarea începu să coboare pe versantul celălalt, de miază-zi al dealului, de
unde vedeam dealul Duzii şi aşezările răsfirate ale acestui cătun, mă simţii
din nou în siguranţă. Mai aveam să cobor în vale şi apoi să trec dealul care se
profila în faţa ochilor mei, pentru a-l întâlni pe bunicul! Mă însenină gândul
că unii copii, chiar de vârsta mea, parcurg zilnic acest itinerar, spre a
ajunge la şcoala din centrul comunei.
Cărarea
pe care o urmam mă conduse spre drumul ce cobora la Troci. Şirul de jgheaburi
scobite în tulpini puternice de brad adunau apa unui izvor ce ieşea cu putere
din coasta Duzii, de la rădăcina unei sălcii seculare, devenise un toponimic de
referinţă: La Troci.
Am poposit aici o vreme, să mă reculeg, să prind curaj pentru a merge mai departe. În preajmă erau case şi lătratul câinilor îmi insuflau siguranţă. Mi-am astâmpărat setea, am umplut vasul cu apă rece şi m-am avântat temerară să urc pieptiş dealul Duzii. Ştiam că-l voi găsi pe bunicul dincolo de linia unde cerul părea că se sprijină pe coama dealului… Cărarea nu prea bătută prin covorul de iarbă înflorată mă conduse totuşi exact la drumul de câmp ce străbătea în lung dealul pe culme. Privelişti largi, încântătoare, se desfăşurau panoramic în faţa ochilor mei de jur-împrejur. Se vedeau localităţile secuieşti situate în vecinătatea sudică a comunei noastre: Remetea, apoi Ditrău, Lăzarea. Nu trebuia decât să urmez drumul acesta de câmp, spre dreapta, îndreptându-se spre Mortonca. Bunica îmi spusese că de aici mai era puţin de mers, dar căldura, oboseala, greutatea oalei cu mâncare şi a vasului cu apă şi mai ales teama că n-am să-l găsesc pe bunicul mă epuizaseră.
Retrăiesc
emoţiile puternice care m-au însoţit în această ultimă parte a traseului… Poate
de aceea isprava de a duce mâncare bunicului la câmp a rămas atât de vie
printre amintirile vârstei fragede.
Bucuria
de a-l identifica de la distanţă pe bunicul, o pată albă pe verdele câmpului, a
fost copleşitoare, trăită cu intensitate supremă. Am pus, liniştită în sfârşit,
vasele jos, am inspirat adânc şi am strigat cu toate forţele mele eliberate din
strânsoarea fricii, cu mâinile pâlnie la gură: „Mooşuleeeee!”… Şi moşul m-a
auzit.
Îl revăd îmbrăcat în portu-i alb imaculat, de ţăran, cu cioareci şi cu cămaşă, cum şi-a îndreptat privirea spre mine, poate uimit de prezenţa mea neaşteptată, sprijinit cu o mână în furcă şi cu cealaltă salutându-mă.
Îl revăd îmbrăcat în portu-i alb imaculat, de ţăran, cu cioareci şi cu cămaşă, cum şi-a îndreptat privirea spre mine, poate uimit de prezenţa mea neaşteptată, sprijinit cu o mână în furcă şi cu cealaltă salutându-mă.
Ceea ce
a urmat aparţine firescului. Magia acestui periplu în necunoscut, plin de
fantasme, se disipa pe măsură ce mă apropiam de tărâmul unde bunicul continua
să trăiască deplin ancorat în realitatea dură a vieţii.