luni, 31 august 2015

DE ZIUA LIMBII ROMÂNE



Limba română în lume







Doina BUTIURCĂ, conferențiar universitar doctor,
Universitatea „Sapientia” din Cluj-Napoca,
Facultatea de Ştiinţe Tehnice şi Umaniste din Târgu-Mureş,
Departamentul de Lingvistică Aplicată



I. Modele de promovare a limbii române literare în revistele din diaspora

Tiparele de promovare a culturii şi civilizaţiei româneşti, a religiei creştine sunt fascinante în majoritatea revistelor din diaspora; modelele de mediatizare a limbii române literare, în schimb, nu sunt la fel de spectaculoase. În primul rând, există un număr restrâns al rubricilor consacrate problemelor de limbă stricto senso şi cu atât mai puţine reviste interesate de problemele punctuale ale limbii române literare (Atheneum, Alternativa, Observatorul). Se oferă posibilităţi de a studia limba română pe internet (Sabin Popa, 2007, în Observatorul). Primul dintre obiectivele studiilor de limbă este formarea şi îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare orală şi scrisă, pe care românii/ secondos din diaspora le vor utiliza în contexte generale şi/sau în contexte specifice de comunicare. Cel de-al doilea obiectiv este formulat de Maria Sava: ,,Încerc să-i sensibilizez măcar pe cei care au pretenţia că sunt creatori de texte literare să recurgă la dicţionar atunci când un termen nu le este cunoscut îndeajuns.» (Maria Sava, Paronimii buclucaşe: stern/stent, în Atheneum, 2011).
Metodologic, atât în Atheneum cât şi în Observatorul, autorii propun, în tratarea subiectelor, exerciţii de imersiune lingvistică reală sau indusă pentru situaţiile de comunicare şi scriere, oferă paradigme de conjugare a verbelor, de declinare a pronumelor. ,,Lecţiile» de gramatică menţin un echilibru între tradiţional şi modern: pe de o parte, prezentarea noţional-funcţională, pe de altă parte, prezentarea structurală a subiectului propus.
Există numeroase atitudini critice faţă de ,,beţia de cuvinte» utilizată în textele ştiinţifice, faţă de greşelile de limbă, de ortografia coruptă etc (Maria Sava, în Atheneum; prof. univ. dr. Gavril Conuţiu, 2010, în Observatorul, Toronto). O posibilă explicaţie – validă pentru românii de pretutindeni, chiar şi la începutul mileniului III - o dădea academicianul Alexandru Graur, într-un studiu publicat în Adevărul (1934) şi republicat de Maria Sava în revista Atheneum: ,,Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: „v-a veni”, „mam dus”, „părinţi mei” etc. (republicat Maria Sava, 2011, în articolul Puţină gramatică, revista Atheneum, Canada).
Există un interes major acordat problemelor de gramatică şi, în special, celor de ortografie, menţinut cu intermitenţe, din păcate! În perioada cuprinsă aproximativ, între anii 2002-2007, lecţiile de limbă, Fişele de lucru on-linea au un caracter practic, simulând situaţii reale de scriere şi explicaţii punctuale (propuse de Maria Sava la rubrica Colţu’ lu’ Vanghele în revista Atheneum şi de Elena Buică, la rubrica Limba noastră în Observatorul): confuzii în scrierea verbelor „a şti” şi „a fi”; //,,i” sau ,,ii” (şi ,,ii” sau ,,iii”; Semne de punctuaţie: virgula (Maria Sava, Două verbe cu probleme: „a şti” şi „a fi” (Atheneum, 2011). Fenomenele de limbă se susţin, în majoritatea cazurilor, pe texte banale de tipul: „Am plecat ODATA CU ei.”; ,,Noi suntem cinci membri”; ,,Pe Aeroport au sosit nişte miniştri». Nu sunt utilizate texte aparţinând limbii şi literaturii române. Şi o altă obervaţie se impune, în acest punct: GALR 2005 aduce numeroase modificări la nivel academic, oferă exemple erudite, punctuale - pentru fiecare problemă controversată din gramatica limbii române. Cu toate acestea, noua GALR nu este promovată în presa din diaspora canadiană şi americană, decât sub aspect informativ. Să sperăm că în cadrul lectoratelor de limba română de la Universităţile din ţările UE va fi promovată această gramatică de bază, în cercetare şi în activităţile cu studenţii.

I.1. ,,Monografia unei rubrici: Limba noastră (Observatorul, Toronto)
În arhiva revistei Observatorul, descoperim în linii mari, o mini gramatică a limbii române literare, începând din anul 2002, când sunt publicate 5 studii teoretice de limba română şi dialectologie (Cristian Gaşpar, Româna de Bucureşti). În 2003 revista publică 7 studii ( limbă, etimologie, dialectologie). Această primă etapă este axată doctrinal, pe politica afirmării noastre prin limba română, ca limbă modernă şi universală, asigurată de originea latină, de substratul traco-dac, de tradiţia indo-europeană. Din 2004, locul cercetărilor teoretice este luat de o abordare practică. Sunt publicate 6 ,,lecţii de ortografie, sub semnătura lui Mihai Duţescu şi a Elenei Buică (Scrierea corectă a pronumelor şi adjectivelor pronominale; Altfel sau alt fel; Mărturisire - limba română; Formele corecte ale adjectivului şi pronumelui de întărire; Cum e corect?; Cuminte şi cu minte). Ediţia din 2005 continuă acest program, adăugând la index alte şapte articole de gramatică aplicată: Scrierea corectă a unor verbe (2005), Odată sau o dată (2005), Scrierea unor cuvinte compuse (2005), Apostroful şi cratima (2005), Pluralul unor substantive şi adjective (2005), Scrierea corectă a unor substantive (2005), Scrierea corectă a unor verbe de conjugarea a IV-a (2005). Cercetările au un caracter normativ prin faptul că indică formele corecte sau considerate corecte, abordarea amintind de metoda utilizată în Appendix Probi (viridis non virdis). Asemenea lucrării latinei populare, studiile au şi caracter corectiv, dat fiind faptul că se indică şi se resping variantele considerate greşite: pedagog – nu pedagoagă; psiholog – nu psiholoagă etc.
Din 2006, studiile consacrate limbii române (19 titluri) sunt diversificate tematic, mergând de la necesităţi practice (Elena Buică, Scrierea corectă a unor adverbe compuse) la urmărirea dinamicii sensurilor etimologice (Camelia Tripon, Înţelesuri profunde ale cuvintelor) şi a relaţiei pe care lexicul o are cu substratul de cultură al unui popor. Acestor două coordonate de cercetare, de larg interes, li se adaugă alte două dimensiuni: lingvistica diacronică şi studiile interdisciplinare (Andrei Vartic, Despre limitele universale ale limbii românilor; Camelia Tripon, Spiritul viu al ţării; prof. Silvestru Morariu, Pe teme de psihologie. Limbajul). Metamorfozele rubricii Limba noastră (Observatorul, Toronto) încep odată cu anul 2007, când grila de promovare a limbii externalizează abordarea punctuală a problemelor de limbă. Axiologia pare a fi eludată, unitatea rubricii diminuându-se prin inserţia exegezelor pe teme de literatură, prin creaţiile tinerelor condeie din diaspora etc. Achiziţia studiilor de filozofia limbii (Andrei Pleşu, Martirajul limbii român; Camelia Tripon, Limba noastră e a noastră), recenziile (Dumitru Dracia, Norme ortografice actuale - cu referire la DOOM 2005), evenimentele culturale (Concertul limbii române) creează un nou tipar de comprehensiune şi promovare a identităţii lingvistice româneşti, ce se menţine în seriile revistei Observatorul, între anii 2008 -2010. Cercetând ediţile 2012 - 2013, descoperim la rubrica Limba noastră, nu mai puţin de 80 de studii de lingvistică teoretică şi istorică, axate pe valorile universale ale limbii, literaturii şi culturii române. Sunt elemente care accentuează sentimentul de identitate naţională, contracarând acutizarea strategiilor de integrare europeană şi globalizare.
John L.Austin, unul dintre celebrii filozofi ai limbajului, a scris o carte intitulată: Cum să faci lucruri cu vorbe. Concluzia micro-monografiei noastre este că pornind de la rădăcinile valoroase ale culturii, autorii de la Observatorul (şi numai!) au înţeles că a face din cuvinte ,,lucruri» ale culturii reprezintă o altă manieră de promovare a identităţii limbii române în lume.
Lexicul ocupă un loc special în menţinerea/ promovarea limbii române literare, în diaspora canadiană şi americană. În revista Atheneum, vorbitorii beneficiază de studii speciale consacrate relaţiilor sintagmatice şi/sau paradigmatice ale limbii, dintre care: fenomenul atracţiei paronimice, utilizarea improprie a unor termeni - stern în loc de stent//a apropria  -propriu - a apropia (Maria Sava, Atracţia paronimică vs etimologia populară, 2011// Termeni apropriaţi, proprii, apropiaţi, 2011, în Atheneum). Fascinaţia pentru etimologia, istoria, evoluţia sensului unor cuvinte, de la o limbă la alta este menţinută fie prin articole de autor, fie prin studii preluate de pe site-urile unor lingviști de prestigiu din România şi republicate în revistele din diaspora. Maria Sava urmăreşte contrastiv, semantica gr. ,,phonos” şi ,,foni” (Pentru un muzician ,,Phonos” are sensul de ,,sunet”, dar pentru un vorbitor de limbă greacă ,,phonos” înseamnă ,,omor”, ,,asasinat”, spre deosebire de ,,foni” (de la care se formează ,,fonetiki”) utilizat cu înţelesul de ,,sunet”, Maria Sava, ,,Phonos” în Atheneum, 2011). Cristian Gaşpar în Cuvinte de ocară (2003) explică în aceeaşi manieră contrastivă, semantica lexemelor creştin şi cretin ambele având ca etimon lat. christianus (într-un dialect francez din Elveţia, creştin și creitin „îi numeau pe locuitorii unor văi din Alpi unde mulţi locuitori erau afectaţi de cretinism”; mai târziu s-a trecut ,,de la mângâiere la ocară”; sensul de ,,cretin”, în opoziţie cu ,,creştin” s-a impus în toate limbile romanice). Grecescul idiotes era utilizat cu sensul de „om simplu, cetăţean, particular, privat”.(…) În antichitatea târzie, de pildă, era un idiótes civilul faţă de militar, cetăţeanul plătitor de impozite faţă de magistratul care le strângea în folosul statului şi chiar un om neinstruit faţă de un filosof ori de unul cu ştiinţă de carte. (…) Latina l-a împrumutat pe idiota, strămoşul neologismelor din limbile romanice, cu înţelesul de „om obişnuit, profan, amator”. De aici cuvântul a ,,alunecat la valoarea peiorativă” de idiot etc.
Studiile referitoare la neologisme sunt realizate din dublă perspectivă –diacronică şi sincronică. Perspectiva sincronică de abordare – cu referire explicită la împrumuturile din limba engleză - a dat curs la numeroase controverse: pe de o parte, necesitatea asimilării unor termeni anglo-saxoni, în domeniul terminologiei şi a limbajelor specializate, pentru desemnarea unor noţiuni, concepte ale ştiinţei, realităţi noi. Termeni ca mouse, site, e-mail reprezintă indici de racordare la conceptele limbajului informatic. Pe de altă parte, invazia nejustificată a anglicismelor şi americanismelor în vocabularul fundamental este  vehement criticată în comunităţile de intelectuali români din diaspora (Angela –Monica Jucan, Romgleză?- Niciodată, în Observatorul, 2010 ). Argumentele sunt susţinute de matricea latină a limbii, de utilizarea cifrelor romane în ştiinţă, de statistici. În unul dintre studiile publicate în Observatorul, Venera E. Dumitrescu realiza următoarea statistică: ,,Din statistici oficiale, se stie ca aproape 430 milioane de indivizi vorbesc limbi romanice. Limbile romanice se situează aproape la egalitate cu limbile germanice - 540 milioane de vorbitori. Limbile romanice sunt printre cele mai importante în lume, și anume spaniolă vorbesc 322 milioane, portugheză 170 milioane, franceză 75 milioane, constituind ca fiind limbi internationale cu acelaşi titlu ca şi engleza, 322 milioane; urmează apoi limba arabă, 155 mil., chineza 885 mil., care, cu exceptia lb. portugheze, toate sunt utilizate în Naţiunile unite. În plus, alte limbi, precum italiana - 40 mil. şi lb.română 26 mil., fac parte din limbile naţionale importante».(Mult e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim, Venera E. Dumitrescu, Observatorul, 2003).

I.2. Influenţe lingvistice reciproce - condiţie sine qua non a promovării limbii române ca limbă a integrării europene
Frontierele politice şi geografice ale unui popor nu sunt niciodată identice cu frontierele lingvistice. Ne propunem aşadar, să urmărim modul/strategiile prin care limba română ,,îşi trăieşte” identitatea proprie, cultura, spiritul, istoria, specificul romanic, în medii de cultură cu limbi structural diferite (romanice, slave, germanice), după 1990.
Problema influenţei italiene asupra limbii române, lingviştii români şi străini au dezbătut-o îndelung (Ion Heliade–Rădulescu, 1840; A. Marcu, 1924; C. Tagliavini, 1926 etc). Fenomenul poate fi astăzi studiat dintr-un punct de vedere diametral opus, susţinut cu argumente solide de Rodica Zafiu, într-un articol din România literară: ,,În plină dezbatere asupra legilor limbii şi ale Parlamentului, ar putea fi utilă o mică schimbare a punctului de vedere - notează autoarea: abandonând temporar preocuparea pentru cuvintele intrate în română, putem încerca să verificăm şi cum a funcţionat mişcarea în sens opus. Mai exact, ce cuvinte româneşti au intrat în calitate de cuvinte străine, în alte limbi şi în dicţionare” (Zafiu R., 2002). Referirea se face la Dizionario delle parole straniere nella lingua italiana, apărut în 2001 sub coordonarea lui Tullio De Mauro şi Marco Mancini (Garzanti, 2001). Dicţionarul înregistrează drept împrumuturi, cuvinte româneşti care denumesc elemente ale culturii materiale tradiţionale (mioritico, zigaia-ţigaie; zurcana - ţurcană, căciulă), cuvinte care denumesc aspecte fundamentale ale tradiţiilor culturale româneşti (doină, horă), ale istoriei medievale (domn, domnitor, vodă), unităţi tradiţionale de măsură (cot, ban), realităţi geografice (glod, înregistrat ca termen geologic, şi ditroite - "rocă eruptivă"- ,,cuvînt derivat de la toponimul Ditrău” observă Rodica Zafiu.) Unul dintre interesele majore ale înregistrării acestor categorii de cuvinte este enunţat de Tullio Mauro în Prefaţa volumului, care ,,plasează dicţionarul exact în miezul dezbaterilor puriste pe care le cunoaştem destul de bine” (Rodica Zafiu, 2002 ). Numeroşi cetăţeni italieni manifestă interes faţă de limba română. Sunt persoane cu cetăţenie italiană, care lucrează la Multinaţionalele din România, în întreprinderi private cu capital italian etc. care au învăţat limba română şi care promovează la rândul lor, valorile culturii, ale cunoaşterii româneşti, în Peninsulă.
Franţa este un alt mediu lingvistic în care se utilizează limba română. Ca limbă dominantă a culturii europene în prima jumătate a secolului al XIX-lea, limba franceză a avut un rol fundamental la modernizarea limbii române literare, prin inserţia de neologisme, prin terminologia limbajelor de specialitate (medical, filozofic, lingvistic, ştiinţe exacte etc.) etc. Problema a fost dezbatută pe larg, de lingvişti şi de istoricii limbii (B. Cazacu, Alexandru Rosetti, 1971; I. Gheţie, 1978; Haneş, V. Petre, 1972; N. A. Ursu, 1962 etc.), motiv pentru care ne vom opri asupra politicilor de promovare a identităţii de cultură şi limbă română, în mediul actual francez. Românii care locuiesc în Franţa nu sunt omogeni sub aspect organizaţional, social, lingvistic, intelectual. Adrian Chircu identifica patru mari clase sociale eteogene: a. persoane cu studii superioare (artişti, ingineri, medici) care au calitatea de imigranţi ,,nemaiavând intenţia de-a se întoarce în România”. Sunt buni vorbitori şi cunoscători ai limbii franceze. b. persoane cu studii medii care lucrează temporar în Franţa. Nu sunt cunoscători de limba franceză, fiind obligaţi astfel, să vorbească zilnic limba română. c. studenţi, buni vorbitori ai limbii franceze, uşor adaptabili la cerinţele societăţii. d. Romii, inadaptabili, care ,,vorbesc o limbă franceză învăţată din auzite (o franceză aproximativă, coruptă, hibridă, cum de altfel este şi limba română pe care o vorbesc. De fapt, este un amestec de franceză, română şi rromani”, remarcă autorul. (Adrian Chircu, Un mediu extern de întrebuinţare a limbii române: Franţa).

I. 3. Caracterul interactiv al presei româneşti din diaspora
Publicaţiile românilor din Franţa reprezintă o sursă veritabilă de promovare a valorilor, culturii şi limbii române. Paginile revistei Asymetria şi Dan Culcer acordă începând din anul 2000, o atenţie specială imaginii României, prin portaluri tematice de cultură, geografie, istorie, societate. Formele inedite şi unice de difuzare şi prezentare a informaţiilor despre spaţiul geografic – din proiectul cultural, în derulare, Enciclopedia României - asigură turiştilor străini accesul rapid la destinaţiile turistice din spaţiul românesc. Se constată implicit, o deplasare a interesului spre momentele care au modificat integral istoria României. Variate sunt strategiile media ce focalizează evenimentul istoric, destinaţia geografică: Logo eveniment (Enciclopedia României; Logo Marea Unire. png), banner eveniment (80 de ani de Radiodifuziune în România; 90 de ani de la Marea Unire din 1918; 150 de ani de la Unirea Principatelor; 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie), galerie foto, comentariu etc.
Rubrica Antiakvarium. Antologie de texte ideologice vechi şi noi semnată de Dan Culcer este novatoare prin concept şi prin noile forme de prezentare şi difuzare media a imaginii României, în contextul gândirii/culturii europene. Avem în vedere, în primul rând, dimensiunea multilingvă (textele originale sunt prezentate în limbile română, franceză, engleză); articolul de autor, în sens tradiţional alternează cu adresa electronică a studiului de referinţă, a evenimentului cultural relevant, cu videoclipul/ emisiunea TV înregistrată (Filme moldovenești. De văzut și ascultat. http://filmemoldovenesti.blogspot.fr/2009/09/formatia-contemporanul-noroc-1980.html Cu prietenie, Dan Culcer;// Meritocraţia la naşul TV - dr. ec. Cojocaru Constantin, 2013). Acest tip de diseminare a informaţiei are un caracter interactiv pentru românii din toate colţurile lumii, permiţând accesul rapid la informaţii de interes general.
Revista Asymetria este o publicaţie deschisă spre dialogul intercultural prin accesibilitate, prin diversitatea tematică; stabileşte dialoguri cu reviste ca La Pensée libre, o revistă internaţională pluridisciplinară. Vechi etimologii ale unor toponime sunt o temă predilectă de atestare documentară a originilor româneşti ale localităţilor din Transilvania, a vechimii: Elemente de istorie locală. Toponimice la Chelinta - Maramures, articol semnat de Mircea Botiş, pr. stavrofor, Radu Botiş; Păr. Ort. Rom. Arduzel.
Caracterul interactiv al publicaţiilor româneşti deschide două perspective, eficiente în procesul de afirmare identitară: permite accesul cititorilor din România şi din comunităţile minoritare româneşti, la lectura informaţiilor, pe de o parte; creează un cadru propice exprimării opiniilor/ analizei, pe forurile de discuţie şi bloguri, pe de altă parte. Forurile de discuţie din Români în UK (Londra) sunt adevărate portaluri socio-umane pe teme privind ,,Familia în UK”, „Români în UK”, „Student în UK”, evenimente mondene, tehnică, sport etc. în jurul cărora se formează comunităţi mari de cititori. Pe lângă accesul rapid la informaţie, în publicaţiile româneşti din Anglia, aceste portaluri susţin în dialogul cu grupul-ţintă, valorile familiei, ale educaţiei, utilizând multimedia în numeroase cazuri (poze, video).

Concluzii
Aşa cum s-a putut vedea pe parcursul prelegerii noastre, conceptul de „identitate” este relativ, se manifestă în diferite grade, în funcţie de numeroase variabile (caracterul omogen/ neomogen al comunităţi umane, mediul lingvistic, politica societăţii dominante faţă de comunităţile etnice, variabila umană etc.). Lipsa de omogenitate a românilor din Franţa, numărul mic, eterogenitatea socio-culturală, capacitatea rapidă de integrare (datorată printre altele, şi limbii franceze pe care o cunosc din România) a dus, în ultima perioadă, la o puternică adaptare la modelul francez, chiar dacă nu putem generaliza fenomenul. (,,Am întâlnit fel de fel de situaţii - nota Adrian Chircu: români care-şi negau originile, dar şi români care mărturiseau ori de câte ori credeau că e necesar să spună că sunt români sau că au origini româneşti”). Active în promovarea limbii române rămân astăzi, Universităţile din ţările europene în cadrul cărora se strudiază limba română, lectoratele, publicaţiile de impact în limba română, politica promovată de Institutuţiile Statului.
Comunităţile românesti de pe continentul american sunt mult mai active în menţinerea pulsului românităţii. La nivelul microsistemic - al  familiilor de români din diaspora - datorită concepţiei, situaţiei materiale a părinţilor, datorită politicii pe care statele dominante o promovează (facilităţi de şcolarizare a etnicilor, cursuri gratuite etc.), numeroşi  tineri de origine română se înstrăinează treptat de rădăcinile culturale şi lingvistice proprii. Sunt aspecte ce alimentează numeroase studii apărute în revistele româneşti de pe continentul american.
Prima concluzie care se desprinde este că limba română are o capacitate imensă de a asimila noutatea, chiar dacă este scoasă din contextul istorico-geografic. Caracterul universal este dat de limitele de fiinţare ale românilor, trasate universal în basmele populare (,,A fost odată ca niciodată”), de limitele biologice ale fiinţării, date de refrenul poeziei populare (,,Frunză verde...”). Este o universalitate dată de substratul indo-european şi pelasgic, în măsură să asigure regenererarea, menţinerea propriei identităţi. (Andrei Vartic: 2006)
Cea de-a doua concluzie şi ultima pe care o regăsim reflectată în paginile revistelor româneşti este concurenţa dintre limbile Europei actuale. Ori, în acest punct, nu putem decât să acceptăm o realitate ce defineşte esenţa umană: SUNTEM CEEA CE GÂNDIM - suntem români atâta timp cât gândim şi simţim româneşte. Puterea de a ne păstra propria identitate de limbă, culturală, religie, spiritualitate - în multiplicitatea europeană - stă în fiecare dintre noi.


BIBLIOGRAFIA
CAZACU, B.: B. Cazacu, Alexandru Rosetti, Istoria limbii române literare, Minerva, Bucureşti, 1971.
CHIRCU, A.: Adrian Chircu, Un mediu extern de întrebuinţare a limbii române: Franţa              https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=Adrian+Chircu%2C+Un+mediu+extern+de+%C3%AEntrebuin%C5%A3are+a+limbii+rom%C3%A2ne%3A+Fran%C5%A3a&start=0
ELIADE, P.: Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Colocviul ,,Ideea europeană” Bucureşti, Fundaţia Concept&Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
GHEŢIE, I: I.Gheţie, Istoria limbii române literare, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1978. 
HANEŞ, V: Haneş, V.Petre, Dezvoltarea limbii literare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1972. 
HELIADE: Ion Heliade–Rădulescu, Paralelism între limba română şi italiană, partea I, Bucureşti, 1840. 
MARCU, A.: Marcu, A., Romanticii italieni şi români, Bucureşti, 1924.
TAGLIAVINI, C.: Tagliavini, Carlos, Un framento di storia della lingua rumena nel secolo XIX. L’italianismo di Ion Heliade Rădulescu, Europa Orientale, 1926.
URSU, N. A: N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti,1962.
VARTIC: Andrei Vartic, Despre limitele universale ale limbii românilor, în Observatorul, Toronto, 2006.
ZAFIU, R.: Rodica Zafiu, Cuvinte româneşti - cuvinte străine, în România literară, nr. 44, 2002.

SURSE
CHEŢAN, O.: Cheţan, Octavian, Sommer, Radu (coord.), Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
DE MAURO, T.: Tullio De Mauro şi Marco Mancini (coord.), Dizionario delle parole straniere nella lingua italiana, Garzanti, 2001.
MARCU, G.: George Marcu (coord.), Enciclopedia personalitãtilor din România, cuvânt înainte acad. Marius Sala, Editura Meronia, Bucureşti, 2012.
Genium- Presa din Diaspora- Genium .ro

duminică, 23 august 2015

CASA CU AMINTIRI

https://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2020/11/casa-cu-amintiri.html
https://muzeu.mncr.ro/index.php/artefacte/colectii/arheologie/item/138-casa-amintiri

O veritabilă lecţie de artă populară românească
la Casa cu amintiri

Aceasta este discuţia pe care am bucuria să o port cu doamna profesoară Doiniţa Ana Dobreanu, acasă la domnia sa, la Subcetate. Aici, una dintre camere poate fi văzută ca un veritabil spaţiu muzeal, menit să adăpostească o valoroasă colecţie de artă populară românească. Numele colecţiei, ales de doamna profesoară, este Casa cu amintiri şi cuprinde ţesături şi cusături realizate cu măiestrie în secolul al XX-lea, în zona etnografică a Topliţei.
Obiectele artistice realizate prin cusătură şi ţesătură, piese de vestimentaţie şi obiecte cu rol ornamental pentru casa ţărănească, sunt ilustrate şi descrise detaliat în cărţile Cusături artistice din Subcetate-Mureş, judeţul Harghita şi Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior, semnate de doamna Dobreanu.

   
Pentru mine, localitatea Subcetate, în care m-am născut şi am petrecut aproape întreaga viaţă, este un adevărat centru al lumii. Mi-am propus ca aceste cărţi să fie o pledoarie pentru apărarea identităţii noastre, un îndemn de aplecare spre preţuirea şi reconsiderarea trecutului – istoric, cultural, etnografic – al locuitorilor de pe Valea Mureşului Superior, mărturisea doamna profesoară în volumul Surâsul Amintirilor din 2011. 


În cele ce urmează, vom afla împreună mai multe despre colecţia Casa cu amintiri.
- Aşadar, stimată doamnă profesoară, vorbiţi-ne puţin despre originile şi vechimea pieselor din colecția dumneavoastră.
- „Casa cu amintiri”, prin obiectele propriu-zise ale colecției, dar și prin poveștile acestora, ca și prin secvențele de viață surprinse în fotografii, reconstituie o lume, universul comunei noastre, Subcetate, de pe Valea Superioară a Mureșului; conține mărturii privind viața acestei comunități românești de-a lungul secolului al 20-lea.
În bună parte, obiectele colecției au aparținut familiei noastre. S-au adunat pe parcursul a trei generații: unele au fost păstrate de mama, drept amintiri dragi, de la bunica și mi le-a transmis mie, alături de cele create de ea timp de 70-80 de ani. Se adaugă la acestea alte multe obiecte realizate chiar de mine, dar și unele primite sau cumpărate. Ele reprezintă, așadar, epoci și gusturi diferite. Valoarea lor este, pentru mine, inestimabilă: una artistică și una sentimentală.

- Câte piese numără colecţia dvs.?
- Numărul obiectelor este departe de a fi impresionant, este chiar infim raportat la miile de obiecte de artă tradițională adunate de colegii și prietenii mei, colecționari reuniți din 2011 în „Rețeaua colecțiilor și muzeelor etnografice sătești particulare din România” (RECOMESPAR).
În spațiul restrâns pe care l-am alocat colecției nu mi-am permis să adun decât obiecte textile reprezentând portul tradițional românesc din zonă și obiecte decorative pentru vechea locuință țărănească. Ele sunt exprimări artistice unice și autentice, ceea ce face ca, o dată cu trecerea timpului, să devină tot mai prețioase, tot mai căutate. Astăzi, chiar dacă se creează, rareori găsești valori autentice, realizate în spiritul tradiției, ci mai degrabă kichuri.
Scopul meu nu a fost acela de a aduna un număr mare de obiecte, ci de a-i conștientiza, prin exemplul meu, pe cei care posedă asemenea „amintiri de familie”, din comunitatea noastră în primul rând, și nu numai, că trebuie să le aprecieze la justa lor valoare și să nu le înstrăineze sau să le abandoneze.
„Casa mea cu amintiri” nu este unică. În realitate, fiecare casă moștenită, la țară în primul rând, este plină de amintiri. Ele trebuie doar conservate.

- Cum aţi reuşit să le aduceţi laolaltă?
Cele mai multe au fost păstrate, selectiv, de mama... Moștenirea de preț, transmisă de bunica și mama a fost iubirea pentru frumosul exprimat prin cusătură și țesătură.
Mi-amintesc de versurile testamentare ale lui Tudor Arghezi : „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la strămoșii mei până la tine”… Obiectele create de bunica și de mama, cu migală de artist, sunt file din cartea vieții lor și reprezintă moștenirea lor.
„Ah, lucrurile cum vorbesc !”, exclama un poet român. Câte gânduri, câte vise și speranțe, câte vibrații ale sufletului sunt exprimate, prin motive și culori, în țesăturile și cusăturile pe care le păstrez! Suntem noi, oare, capabili să le percepem mesajul?
În mediul familial în care am crescut am deprins meșteșugurile casnice prin care aceste obiecte prindeau contur: pregătirea firelor pentru țesut și țesutul propriu-zis, cusutul și ornamentarea prin cusătură. Am învățat să-mi exprim trăirile prin cusătură, înainte de a descoperi bucuria cititului și scrisului. Darul de a aprecia frumosul obiectelor de artă populară și a mă bucura de ele vine dinlăuntru. Este o deprindere răsădită în sufletul meu din anii fragezi ai copilăriei, poate moștenită și genetic. Ca în oricare artă, fie că este vorba de poezie, muzică, pictură, poți aprecia cel mai bine valoarea numai din ipostaza de creator.
Cum le-am adunat laolaltă? Moștenirii de familie se adaugă multe obiecte primite de la prieteni și neamuri, obiecte pe care le-am adoptat, pentru păstrare. Au necesitat îngrijiri și recondiționări, pe care le-am făcut cu priceperea pe care o am, cu multă iubire și respect pentru frumusețea lor.

- De cine sunt lucrate?
- Creatoarele lor sunt cele mai multe din generația bunicelor mele. Continuă să trăiască prin ceea ce au creat, lăsându-ne încifrate pe altițele cămășilor cusute frumoase povești de tinerețe.

- Să vorbim despre motivele decorative cu care sunt împodobite. Ce motive predomină şi ce simbolizează acestea?
Ornamentica populară românească atinge trăsăturile artei clasice prin simplitate, discreție, distincție și măsură, un adevăr remarcat de Lucian Blaga în „Trilogia culturii”. Cu măsură și discreție, ea exprimă, totuși, o bogăţie de sentimente şi un deosebit gust artistic relevat prin simetrie, alternanţă, ritmicitate, repetiţie, unitate în varietate, dar şi un echilibru în repartizarea elementelor decorative şi a câmpului.
Motivele ornamentale realizate prin alesătură sau cusătură, cu care sunt ornamentate obiectele din colecția mea, reprezentative pentru zona noastră etnografică, sunt abstracte, cu o componentă simbolică, şi realiste.
Motivele abstracte sunt cele mai vechi şi aparţin stilului geometric. Alături de liniile frânte, în zigzag, simbol al fulgerului, crucile şi romburile - formele cele mai simple şi cele mai obişnuite -, pe modelele alese pe covoare și pe cele cusute pe cămăși sunt prezente motive perpetuate din epoci străvechi, precum motivele solare, crucea gamată, simbol al Zeului Solar căruia i se închinau şi traco-geţii, motivul în formă de „S”, acelaşi ca pe vasele de ceramică ale culturii Cucuteni, coarnele de berbec. Coexistă cu acestea și alte motive, precum: zăluţa, colţişori, zimţi, ochişori etc. Geometrismul exprimă într-un limbaj simbolic, încifrat, legătura omului cu pământul şi cu cerul, o întreagă filozofie existenţială.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, epoca naturalismului şi impresionismului, deci a imitaţiei naturii în artă, motivele abstracte încep să fie concurate de cele realiste. Motivele realiste cuprind motive zoomorfe (pasărea, cerbul) și motivele vegetale (frunze, ramuri, pomul vieţii, vasul cu flori, florile, în special trandafirul, floarea de măr, bradul). Motivele vegetate sunt atât de des întâlnite în ornamentica românească ca și frunza verde în poezia populară, observa Lucian Blaga.
Un simţ artistic rar şi un gust ireproşabil fac dovada atestatului de măiestrie al anonimelor cărora le datorăm vechile piese păstrate de multe decenii prin lăzile de zestre.

- Cum ați reușit să puneți în valoare aceste obiecte de colecție ?
- Le-am prezentat, alături de alți colecționari din țară, în câteva expoziții, la Muzeul Național al Țăranului Român din București, la Muzeul Oltului și al Mureșului Superior din Miercurea Ciuc, la Biblioteca Municipală „George Sbârcea” din Toplița, apoi pe internet, pe blogul și pe pagina de facebook a Asociației Culturale „Dobreanu”, ca și pe blogul revistei „Viața la Subcetate”.
Obiectele din colecție, dar și foarte multe altele, care există la Subcetate, le-am ilustrat și prezentat în cele două cărți, deja amintite la începutul convorbirii noastre. Cărțile se găsesc în Biblioteca Națională, în Biblioteca Academiei Române, în marile biblioteci universitare din țară, dar și în muzee etnografice sau în unele biblioteci din zonă. Unele au ajuns la iubitorii de artă tradițională românească, din localitate, din țară și străinătate: Italia, Franța, Germania, Belgia, Canada.
„Casa cu amintiri” la MNȚR, în 2008

- Ce înseamnă această colecţie pentru dvs.?
- Înseamnă mostre de frumusețe și bun gust, de măiestrie artistică și artă tradițională, mod de armonizare a omului cu natura, dragoste de viață și optimism. Colecția ilustrează pagini de etnografie, antropologie și istorie locală.

- În continuare, mi-ar plăcea să vorbim mai multe despre ia românească, respectiv despre ceea ce are ea specific pentru zona noastră etnografică. Ce reprezintă sau ce ar trebui să însemne ea pentru noi, românii?
- Ia este piesa cea mai frumoasă din portul popular tradiţional al românilor. Numele acestei piese de vestimentaţie este, în aria etnografică căreia îi aparține comuna Subcetate, cel de cămaşă, un cuvânt care îşi are originea în fondul celtic (galic), atestat la romani – camisia - în secolul al IV-lea.
Toate cămăşile vechi din Subcetate au mâneci ample, care pornesc de la gât şi care sunt încreţite în partea inferioară în fodori, au stanii bogaţi care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi.
Cămaşa încreţită la gât este tipul cel mai vechi de cămaşă din România. Unele cămăşi nu au guler, dar pe muchiile creţurilor de la gât şi de la fodorii cu care se termină mâneca sunt cusute modele ornamentale, în lunceț.
Cămăşile de purtat erau de o mare simplitate, cu puține elemente ornamentale, eventual pe guler și la altiță. Cele de sărbătoare, numite cămăşi de mândrit, sunt creații artistice unice prin particularităţile ornamentale, prin frumuseţea cusăturilor decorative şi prin armonia culorilor, dovadă a personalității, gustului artistic și al iscusinței creatoarelor lor.
Cele mai multe cămăși din colecția mea sunt cămăși destinate unor anumite zile de sărbătoare ale anului, sau unor evenimente speciale din viață: nuntă, cumetrie. De aceea s-au și păstrat de-a lungul vremii.
Sobrietatea, armonioasa îmbinare a culorilor, frumuseţea modelelor concretizate în forme geometrice sau inspirate din natură, executarea migăloasă a punctelor de cusătură pe fir sunt câteva caracteristici ale acestor cămăşi din zona Topliţei, o zonă etnografică de interferenţă între Transilvania şi Moldova. Prin trăsăturile enumerate, cămășile noastre pot fi înscrise în galeria portului românesc.

- Cum putem îndemna tinerii să aprecieze ia şi să o valorifice îmbrăcând-o? Ştiu că dvs. aţi făcut acest lucru de câte ori s-a ivit ocazia, chiar aţi invitat elevi ai dvs. să o îmbrace pentru materialul ilustrativ al cărţilor deja menţionate.
- Cum altfel decât prin propriul exemplu, purtând-o cu mândrie, creând ocazii, motivându-i. Mie nu-mi vine greu să o îmbrac. În colecția mea se află și prima mea ie pe care mama mi-a lucrat-o când aveam șase luni, apoi multe altele pregătite, tot de mama, pentru fiecare serbare de sfârșit de an școlar. Astăzi îmbrac ia cu aceeași bucurie a copilului care eram altădată.
Mi-amintesc cu drag, cum atunci, în urmă cu șaizeci de ani, în fiecare duminică, exceptând cele din perioadele de post, fetele și flăcăii făceau parada portului popular pe stradă, plimbându-se emoționați după o săptămână de muncă, în așteptarea jocului. Ie aveam, trebuia să mai cresc, să pot intra în joc. Pe când am crescut, s-a uitat și de ie, și de joc...
Cred că tot profesorii, școala, ar avea și această misiune, de a-i învăța pe copii să iubească cultura populară și să o aprecieze, să le trezească mândria apartenenței la o anumită cultură, creând oportunități pentru ca ei să îmbrace cu plăcere portul popular, nu din obligație.
Apreciez inițiativa Asociației Învățătorilor Harghiteni, a doamnei inspector școlar Elena Mîndru, de a iniția Festivalul anual al cântecului și jocului popular pentru copii de la Sărmaș și de-a-l transforma într-o frumoasă tradiție. Sincere felicitări!


- Ce face ca ia românească să fie deosebită şi ce o transformă în simbol naţional?

Cultura populară românească, atât ca tehnică de realizare, cât şi ca ornamentică, este cea care a conservat cel mai bine spiritualitatea strămoşilor noştri şi de aceea trebuie să-i acordăm toată atenţia, şi să-i recunoaştem importanţa.

Iar ia, chintesență de spiritualitate românească, poate fi considerată, pe bună dreptate, simbol național. 

luni, 10 august 2015

Prof. TRAIAN RUS - „Povești din Țara Codrului”, vol. 2, 2015



1. Cine este Traian Rus?
Răspundem la întrebare prin cuvintele ÎPS Sale Mitropolitul Andrei:
„Domnul profesor Traian Rus este un om cu o implicare aparte în viața spirituală a satului Oarța de Sus. (…)
Multe lucruri bune a făcut pentru comunitatea locală. Întâi de toate, în calitatea de dascăl și director al școlii, a format generații întregi de tineri. Ce a semănat în sufletele lor dă roadă și, ca orice activitate de factură culturală și didactică, este greu de cuantificat. (…)
Însă și mai vrednic de subliniat este faptul că s-a zbătut să pună la cale cumpărarea unei gospodării țărănești și organizarea unui muzeu al satului. Pe lângă faptul că este o lucrare culturală, acest muzeu i-a antrenat pe localnici într-o comuniune de acțiune.
Ceea ce ne uimește este harisma de eseist pe care i-am descoperit-o. Oameni, fapte și întâmplări sunt prinse în scris cu multă candoare și precizie și date publicității. Altfel valul vremelniciei le-ar fi înghițit. (…)” (v. copera IV a cărții)
2. Ziua de 21 aprilie 2012 a fost „una dintre cele mai speciale ale vieții și activității” profesorului Traian Rus. Visul de o viață al profesorului a devenit realitate: 
Am inaugurat atunci muzeul satului Oarța de Sus, primul muzeu etnografic din Țara Codrului. (…) Toată viața am studiat această comunitate și mi-am dat seama că de-a lungul veacurilor a creat valori deosebite, care merită cunservate, puse în valoare, promovate.”(p. 20)






3. Profesorul de istorie Traian Rus și-a dedicat viața, așadar, nu doar familiei – soției, copiilor, nurorilor și nepoților, cărora le dedică ultima sa carte [1]- și prietenilor, ci mai ales activității didactice și cercetărilor folclorice, etnografice și istorice în satul Oarța de Sus. Mulțumește la începutul acestei cărți, Povești din Țara Codrului, tuturor celor care l-au sprijinit, înțeles și îndrumat, dar mai ales „codrenilor săi dragi”, care l-au ajutat „să-și adape sufletul din izvoarele fermecate ale etosului curat și profund, ascuns într-un nebănuit colț de rai românesc”.
Strădaniile sale de o viață leagă rod care îi aduce multe bucurii, între care bucuria lucrului bine făcut, bucuria împlinirii cu onoare a datoriei de om, a menirii de dascăl, de apostol al neamului.
Cartea se deschide cu un adevărat laudatio pentru inginerul clujean Alexandru Tămășan, „un român adevărat”, unul din sutele de elevi instruiți și educați „în cei 40 de ani de apostolat la Oarța de Sus”, pe care i-a învățat în anii de gimnaziu, după cei șapte ani de acasă, care constituie fundamentul educației, „să-și iubească neamul, să iubească istoria Patriei.” Îi apreciază modestia, „o calitate rară pentru cei de nivelul său”, setea pentru cultură, faptul de a se fi pus „în slujba binelui încât uneori pare un risipitor”.
Îl numește un „Mecena” al vremurilor noastre, un om pe care îl găsește mai presus decât Gaius Cilnius Maecenas, om politic roman care a încurajat artele, „prin bunătatea sufletului său”.
Inginerului Alexandru Tămășan îi mulțumește pentru sprijinul efectiv în realizarea proiectelor sale de suflet: Monumentul eroilor din Oarța de Sus, Muzeul satului codrenesc Oarța de Sus, manifestări culturale, editarea „Poveștilor din Țara Codrului”. Conchide profesorul Traian Rus: „Îi mulțumesc din suflet. Îi mulțumesc pentru că există și face atâta bine. Mă simt împlinit cu asemenea elevi.” (p. 12)
4. Volumul al II-lea al Poveștilor din Țara Codrului cuprinde două părți:
I.                    Oameni și povești – Povești și oameni
II.                 Pagini de istorie


4.1. Poveștile individuale adunate în prima parte a cărții redau împreună felul de a gândi și felul de viață al unei colectivități reprezentative pentru lumea din Țara Codrului.
Poveștile sunt cu tâlc; scot în evidență trăsăturile codrenilor, între care mândria și sinceritatea.
Ele sunt ordonate tematic: despre mirii fugiți, despre strigoi, despre dansul la șură... Amintirile sătenilor despre organizarea dansului la șură sunt prefațate de pertinente observații analitice ale profesorului, care au valoarea unui remarcabil studiu etnografic de sine stătător. Dansul la șură a avut, la vremea când se practica, rol de instituție educativă, afirmă profesorul. Nu întâmplător, autorul numește dansul la șură Academie de dans, un sistem de educație nonformal, pe care îl compară cu învățământul nostru formal, de stat.
Partea I a cărții se încheie cu versurile consemnate de prof. Viorel Rogoz în „Cartea de onoare” a Muzeului satului din Oarța de Sus:
„Frumoasă lume, demult,
Bun-o fost, iute-o trecut.”
4.2. În partea a doua - Pagini de istorie - ne sunt prezentate personalități de seamă ale locului, între care haiducul Vasile Blidaru, devenit personaj legendar al Țării Codrului, cel care a înfruntat regimul comunist timp de aproape zece ani, dr. Alexandru Odeștianu și George Pop de Băsești, căpitanul Ciprian Gavriș, preotul martir Ioan Robu, protopopul Vasiliu Gavriș ș.a.
Și Dumneavoastră, Domnule Traian Rus, profesorul de istorie menit să scrieți „cartea de identitate a acestei părți din Țara Codrului (Pr. Radu Botiș)
„Ce minunați oameni au răsărit în timp acolo, domnule Profesor!” (Gelu Dragoș) 
4.3. Oarța de Sus, o vatră de istorie la Poalele Codrilor - acesta este și titlul monografiei realizate de prof. Traian Rus și publicate în 2001 -  a devenit un adevărat centru de spiritualitate românească, un loc binecuvântat de Dumnezeu.

Prof. Doina Dobreanu

[1] Povești din Țara Codrului, vol. 2, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2015