sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Salonul Internaţional de Artă Fotografică “Best 100” ediţia a IV-a, 2016 -Miercurea Ciuc



  Moto: ”Fotografia e o reacţie imediată care conturează meditaţia
Henri Cartier - Bresson
      
         Pentru început reamintim că din 2010, România sărbătoreşte pe 11 ianuarie Ziua Artei Fotografice sau Ziua Naţională a Fotografiei. Această dată a fost aleasă pentru că reprezintă ziua de naştere a lui Carol Papp de Szathmary (n. 1812 - d. 1887), primul fotograf al României, omul care a surprins unele dintre cele mai cunoscute cadre cu familia regală a României.
        Sub patronajul Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România şi Fotoclubul F’10 din Miercurea-Ciuc, în calitate de organizator, a fost vernisată la data de 21 ianuarie, în Aula Liceului de Artă ”Nagy István”din Miercurea-Ciuc, cea de-a IV-a ediţie a Salonului Internaţional de Artă Fotografică “Best 100”. Cele mai bune 100 de fotografii au fost selectate din 654 lucrări expediate de cei 67 autori din 33 de oraşe (România, Ungaria, Slovacia). Astfel expun un număr de 41 artişti fotografi din 28 de localităţi.
        Privind şi analizând imaginile din expoziţe am încercat să răspund unei întrebări, care-i frământă, deopotrivă, pe autorii fotografiilor cât şi pe admiratorii acestora. Arta, în cazul de faţă cea fotografică, este expresia neaparată a frumosului? Răspunsul este strâns legat de acel adevăr, că în fiecare om, dar mai ales în creator, există acea dorinţă de-a transmite mesaje trăite sau gândite în fiinţa sa. Fotografia a devenit pentru mulţi pasiunea de a transmite ceva frumos, adevărat, emoţional. Practic trebuie să-ţi placă subiectul ales. Iată de ce afirmăm că “fotografia“ te poate convinge nu numai prin frumuseţe, ci şi prin expresivitatea ei complexă. S-ar putea vorbi de sensibilitatea acestui “limbaj” imagistic, aşa cum se vorbeşte despre sensibilitatea anumitor instrumente muzicale. Aşa ne explicăm că la toate cele patru ediţii ale Salonului  Fotografic a fost invitată să participe o formaţie muzicală, cum s-a întâmplat recent, formaţia de mandoline Sunshine.
        În tot demersul lor artiştii fotografi au dat dovada unor observatori ai fiinţelor, obiectelor, fenomenelor din lumea ce-i înconjoară. În faţa “lentilelor” aparatelor de fotografiat s-au aşternut peisaje şi cadre mirifice, ingenios selectate de autori. Satele şi viaţa rurală sunt subiecte frecvente, alături de tradiţii, meşteşuguri, păstrate în unele locuri până în zilele noastre. Sesizăm inclinaţii spre imagini naturale, peisaje şi urbanistică. Există pentru artist întotdeauna un spaţiu ce trebuie exploatat, îmi mărturiseau câţiva fotografi, un spaţiu exterior şi interior, esenţialul este să găseşti acel loc în care să te simţi bine. A găsi acele taine în profunzimile propriei tale fiinţe, de acolo emană mesajele, fântâna” copilăriei, arhiva vremii”, viziunile, axa timpului, sonorităţile nostalgice. Să reflectăm şi asupra fotografiei de portret, despre care cunoscutul fotograf -jurnalist, (renumit pentru imaginile fotografice cu scriitori), Ion Cucu spunea, că fotograful nu trebuie să se străduiască să obţină un document, ci un personaj. Fotografiile reuşesc să ilustreze (uneori cu brio) valoarea, sigur că da, fizionomică, dar şi valoarea compozită a sufletului”.  
        Într-un haos pe care-l trăim în lumea modernă, încercăm să cugetăm dacă artele (literatura, pictura, filmul, fotografia) ar putea să ne aducă ordinea sau cel puţin alinarea?!      
Asemenea manifestări, ca cel pe care-l evocăm, îşi propun şi aşa ceva. Şi dacă se spune că simplitatea este o virtute, a păstra simplitate într-o fotografie nu ar fi un păcat. Poposind în mijlocul acestei “lumi” de imagini îţi dai seama că dobândirea unei bune tehnici fotografice este importantă, dar nu mai este suficientă în ziua de azi
        Dacă se punea deseori întrebarea scriitorilor: De ce scrieţi? e firesc să punem întrebarea şi fotografilor. De ce fotografiaţi? Mă rezum la răspunsul succint pe care l-a dat artistul fotograf din Deva, Roibu Grigore, care este prezent în expoziţie cu trei lucrări:
Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură… Prin intermediul fotografiei încerc să înţeleg lumea şi oamenii din jurul meu. Fotografia, pentru mine este o manieră de a gândi în imagine”.
        Comentatorul, vizionând cele expuse, dar parcurgând şi “gândurile” aşternute pe hârtie sau postate pe internet de artiştii fotografi poate afla multe lucruri interesante. Scopul educaţiei fotografului este de a crea imagini de înaltă calitate, iar cea a criticii este de a estima la ce nivel de educaţie se află exponentul. Încerc să cred că e nevoie de critică echilibrată şi-n arta fotografică.

Dr. Nicolae Bucur

        Au fost acordate:
 DISTINCȚII:
   AAFR GOLD: Papp Elek, Nagykőrös – HU pentru fotografia A piercing glance.
   AAFR SILVER: Pop Ovi D., Oradea – RO, Carl.    
   AAFR BRONZ: Rusu Adela Lia, Oradea – RO,  Autumn symphony
MENŢIUNI: 
   Dancoglu Constantin, Oradea –RO, Frumoasa în roşu              

   Magdó István, Săcele –Braşov, RO, It’s mine               

   Toldi Zorán, Nové Zámky – SLOVACIA, Ketten a tanyán (Doi într-un cătun).
PREMIUL SPECIAL al Fotoclubului F’10 Miercurea-Ciuc i-a revenit fotografei Sándor- Tóth Zsuzsanna, Hatvan- HU, pentru cele 6 lucrări expuse. 






vineri, 22 ianuarie 2016

Arc peste Călimani

Masivul vulcanic Călimani face parte din grupa centrală a Carpaților Orientali și este delimitat la miazănoapte de zona depresionară a Dornelor (Vatra Dornei) și munții Bârgăului; șirul depresiunilor Păltiniș, Drăgoiasa, Bilbor, Secu îl separă de munții înalți ai Bistriței, la est, și de munții Giurgeului, la sud-est; la sud, defileul Mureșului constituie limita spre munții vulcanici ai Gurghiului; în vest se face trecerea spre partea estică a Podișului Transilvaniei.
Călimanii, cel mai înalt și cel mai spectaculos munte din Carpații Orientali, este totodată bariera de stâncă între Ardeal, Bucovina și Moldova, simbolul de piatră care unește patru județe: Harghita, Suceava, Mureș și Bistrița.
*
Căliman este toponim, de altfel extrem de răspândit sub diferite forme, în diferite zone ale ţării: Căleşti, Călieni, Călimăneasa, Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini. Denumirea e formată din numele Kali „zeița neagră” (în mitologia vedică), divinitate personificând mânia și groaza, simbol al sorții potrivnice. (Ion Coja)
Căliman este și nume de familie românesc, prezent și în literatură, prin personajul sadovenian din romanul Frații Jderi, Nechifor Căliman, om de încredere al lui Ștefan cel Mare. Personajul, staroste al vânătorilor, este reprezentativ pentru cei care trăiesc în vecinătatea muntelui, cunoscându-i tainele. Starostele Căliman și feciorii săi, Onofrei și Samoilă, sunt dintre acele „făpturi de mirare” cum numește Sadoveanu oamenii de la munte (Baltagul).
*
Megaliții din Munții Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii de cultură de sorginte dacică. În satul Gura Haitii, Vasile Pata adăpostește, în așa-zisul  „Muzeu al megaliților”, trei bucăți de stâncă pe care se află însemne bizare, datând de pe la mijlocul mileniului al IV-lea î.Hr. , simboluri solare, asemănătoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece, semne care ar putea fi litere ale alfabetului geților.  
E foarte posibil ca în vremuri îndepărtate populația din munți sau din preajma lor, implicit din vecinătatea Călimanilor, să se fi întâlnit pe platourile alpine la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dătător de lumină, căldură și hrană. Megaliții din Munții Călimani pot fi marturii în acest sens.
Sanctuarul de cult de la Doisprezece Apostoli este, de fapt, o mărturie de cultură. Simbolistica străvechiului ceremonial solstițial al „urcărilor pe munte”, de tradiție dacică, pentru a se celebra cultul soarelui, al bradului și al focului, a fost preluată de religia creștină, dând naștere sărbătorii celor 12 Apostoli, devenită apoi Nedeea din Călimani, care a supraviețuit, se spune, până în anul 1914.
Cu ocazia acestor sărbători, unde se întâlneau români din Ardeal, Bucovina și Moldova, uniți prin credință, limbă și neam, se spuneau povești, se închegau prietenii, se cânta și se încingeau hore, poate se creau premisele favorabile pentru întemeierea unor căsnicii.
*
Nu este de mirare că localitățile românești din partea nordică a județului Harghita – Toplița, Bilbor, Corbu, Subcetate, Gălăuțaș și Sărmaș - reprezintă o zonă folclorică, lingvistică şi etnografică de interferenţă, cu elemente ardeleneşti, bucovinene şi moldoveneşti.  
Portul românesc s-a născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dacice, păstrând elementele fundamentale ale portului dacilor imortalizaţi pe metopele de pe monumentul de la Adamclisi şi pe Coloana lui Traian de la Roma.
Asemănarea dintre costumul dacic şi iliric, pe de o parte, şi cel românesc, pe de altă parte, este o dovadă că geneza poporului nostru este traco-iliră. [1] Structura fundamentală şi liniile de croi ale costumului dacic le găsim de-a lungul şi de-a latul ţării, implicit în zona noastră.
Prin trăsăturile sale fundamentale, portul popular românesc exprimă însăşi firea poporului; este expresia temperamentului său clasic.
Voi voi aduce în atenție doar două elemente fundamentale ale portului femeiesc din zona Topliței. Mai întâi voi prezenta o cămașă de sărbătoare, absolut superbă, reunind fodorul specific cămăşilor transilvănene şi câteva elemente ce particularizează cămăşile de Suceava şi Câmpulung Moldovenesc precum câmpurile ornamentale ale mânecii (altiţă adăugită, creţală şi şire în costişate) şi cromatica fundamental monocromă a cusăturii. Se ştie că altiţa croită separat şi adăugată este o formulă arhaică specifică pentru cămaşa femeiască de tip carpatic.

Apoi, prigitoarea e aproape identică cu catrinţa din zonele moldovene și bucovinene, deosebirea constând în felul de învrâstare. Prigitoarea este o ţesătură dreptunghiulară în patru iţe, cu urzeala din păr de culoare neagră şi cu bătătura din păr sau horoampă (lână fină mercerizată), în culori de negru, bleumarin, vişiniu, verde, cu fire metalice aurii intercalate printre vrâste. Imediat după al doilea război mondial horoampa este înlocuită cu bumbacul, iar firele aurii cu mătasea galbenă. În prezent nu mai țese nimeni prigitori. Sunt îmbrăcate, ocazional, doar cele păstrate prin lăzile de zestre.
Prigitoarea este mărginită sus şi jos, pe lungime, de o „bartă”, o dungă roşie, lată de 5-6 cm, intercalată de „curcubeu” – fine dungi multicolore, uneori doar în culorile tricolorului românesc. Marginea bartei se întăreşte cu o cusătură realizată cu firul peste ac sau cu o împletitură de lână suprapusă. Pe lăţime, prigitoarea este prevăzută cu repetarea unei grupe de vrâste înguste policrome. Partea din spate numită „curar”, nu mai lată de 25 cm, este neagră în urzeală şi în bătătură, fără vrâste.
Dintre jocurile românești prezente de o parte și cealaltă a Călimanilor sunt îndeosebi cele feciorești-bărbătești în cerc, amintind parcă de străvechile jocuri ritualice în jurul focului purificator: Țărănește cu bărbați, Lăzasca, Boiereasca, Corobeasca, De-a bota, Prundu, Rața, Floricica.
E lesne de observat că portul și jocurile străvechi ale muntenilor din acest areal au un substart comun, fie că este vorba de zona bucovineană a Dornelor, din nord-estul Călimanilor, fie că este vorba de zona transilvăneană, a Topliței, din sud-vestul Călimanilor.
*
Cartea scriitorului-reporter Ilie Șandru din Toplița, Oameni și locuri din Călimani poate fi considerată, în ansamblul ei, o monografie a Masivului Călimani și a locurilor din vecinătate. Evocând o pleiadă de personalități cu obârșia în aceste ținuturi, oameni care poartă în ei semeția, cutezanța și puterea muntelui și descriind locuri și peisaje aparținând acestui templu majestuos - Călimanii, scriitorul găsește ocazii de a face incursiuni în folclor, istorie, cultură, civilizație și spiritualitate. Aș defini cartea prin înseși cuvintele autorului: „un glas al pământului și al istoriei, al trecutului îndepărtat care vine spre cei de azi, mergând spre viitor.”
Ilie Șandru ne incită nu doar curiozitatea de a porni în drumeție pe cărările de munte ale Călimanilor, „în împărăția lor de frumuseți” ci și dorința de a afla tainele acestor „munți încărcați de istorie și de spiritualitate românească”, „ținuturi de legendă”, ale căror stăpâni sunt, din primăvară până în toamnă, oierii.
Între așezările prezentate în carte sunt: Toplița – „Vatră de istorie și leagăn de legendă”, Bilborul – „un leagăn mai aproape de cer”, „sat frumos ca-n povești”, „Împărăția Bradului Alb”, Săcalul de Pădure – „cuib de istorie și continuitate românească”, cătunul Ciubucani din satul Filpea, comuna Subcetate („Și, totuși, există un Ciubucani lângă Toplița”).
Multe alte localități sunt „sfințite” de prezența unor oameni de seamă cu rădăcinile în aceste așezări românești răsfirate în depresiuni sau la poale de Călimani: O. C. Tăslăuanu din Bilbor, istoricul Vasile Netea din Deda, Patriarhul României Elie Miron Cristea, Pr. Dumitru Emilian Antal și Pr. Gavril Filip din Toplița, Dr. Eugen Nicoară, Ovidiu Bojor - „un ram dintr-o frumoasă familie românească”, bibliotecarul Leon Mircea, prof. Dumitru Husar și Valentin Borda din Reghin, pictorul Ion Vlasiu și Pavel Tornea, „un mare virtuoz al oboiului”, din Bistra Mureșului, Simion C. Mândrescu și înv. Mihai Tomșa din Râpa de Jos, Dumitru Gafton, originar din Subcetate, învățător în Gălăuțaș, Victor Radu cu „vioara lui fermecată”, din Morăreni, pr. Romulus Sever Todea și generalul Valer Cengher din Săcalu de Pădure, prof. dr. Radu Rey din Vatra Dornei, scriitorul și omul de cultură Teodor Tanco din Monor, protopopul Elie Câmpeanu - „slujitor al neamului și al bisericii”, preot mulți ani în Subcetate, dr. în științe psihologice Pavel Mureșan din Sărmaș.
Oameni de cultură și oieri, așezări rurale și mănăstiri - repere de spiritualitate românească fiind mănăstirile din Toplița, a „Sfântului Prooroc Ilie” și Mănăstirea Doamnei, nimic din ceea ce reprezintă amprenta și dăinuirea acestor locuri cu încărcătură istorică și spirituală nu a scăpat atenției scriitorului-reporter al Călimanilor.
Ioan Dobreanu, profesor pensionar de limba și literatura română, statornicit de mulți ani în orașul Roman, își alină dorul de meleagurile natale, Gălăuțașul din vecinătatea Topliței Române prin scris. Cu fiecare carte a sa face popasuri, prin amintirile dragi, la poale de Călimani, pe Valea Mureșului, aducându-ne în atenție locuri și tipuri umane: Pur și simplu memorii, Gălăuțașul și gălăuțenii de altădată, Mărturisirea (roman), Singuraticul (roman).
Fin observator nu doar al frumuseții umane în plenitudinea ei, dar și al naturii, Ioan Dobreanu descrie astfel un colț din raiul Călimanilor: „… o liniște se așternu pe tot drumul până la Bilbor. Mașina înainta greu prin drumul acela cu atâtea gropi. Departe, munții se zăreau albaștri în zare, iar în apropiere pădurea păstra o liniște solemnă, Așa sunt pădurile de brazi, nu se zbuciumă ca cele de foioase. Când treci prin ele parcă respiri solemnitatea unui templu.” (Singuraticul, p. 194)
*
 În urmă cu câțiva ani, am avut bucuria să-l cunosc pe bucovineanul Ioan Grămadă, economist, muzeograf și scriitor din Câmpulung Moldovenesc, pasionat colecționar, și el, de obiecte cu valoare etnografică. Se poate recunoaşte în domnul Ioan Grămadă unul din urmașii demni ai apărătorilor de țară, care, cu aceeași dârzenie, hărnicie și iubire de neam și țară, stă de strajă la hotarele culturii tradiționale, a cărei chintesență, cine o caută, o poate găsi în muzeul său etnografic, „sălaș al amintirilor” (Ana Pascu), muzeu care îi poartă numele. Deși munții care ne despart par a fi greu de trecut, am întins prin colaborarea noastră un arc peste Călimani, fiindcă se cuvine să exprimăm tot respectul față de strămoșii noștri, făuritori de grai, de neam și țară.  
 Doina Dobreanu - Subcetate
*

O pasiune de o viaţă

Motto: „Un colecţionar este acel om pasionat ce adună fapte, vorbe şi amintiri, iar un  muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii în care ne vedem străbunii, acei oameni despre care am auzit povestindu-se dar pe care nu i-am cunoscut şi chiar pe noi la vârsta primilor paşi, ori a primelor iubiri.”

Pentru mult timp, în copilărie, mă întrebam de ce bunicul meu, Ioan Grămadă, îşi petrece atât de multă vreme înconjurat de lucruri fără viaţă sau de vrafuri de cărţi prăfuite. Nu înţelegeam ce îl impresionează la nişte lucruri aparent fără nici o valoare, care în unele case sălăşluiesc aruncate în unghere întunecate, pradă prafului şi uitării, sau nu se mai găsesc deloc. Nu puteam atunci să cântăresc ambiţia bunicului de a aduna lucruri care nu folosesc nimănui, pe care el le preţuieşte enorm. Nu înţelegeam de ce, de multe ori frumoasele momente în care îmi povestea întâmplări deosebite erau întrerupte de persoane care vroiau să vadă obiectele sistematic aranjate în colecţia sa. Ştiam doar atât: că, în curte, acea casă bătrânească a fost leagănul copilăriei lui şi casa părintească, de care se leagă cele mai frumoase amintiri. Atât timp cât acea construcţie cu prispă şi pridvor, cu odăi scunde, stă în picioare, sufletul bunicului e mereu tânăr, iar între pereţii ornaţi cu diverse covoraşe lucrate manual, specific gospodăriilor ţărăneşti, este mereu prezent Ionică. Aşa îl dezmierdau părinţii săi... Iar el se simte copil, de fiecare dată când intră înăuntru. Ulterior am înţeles că multe exponate sunt cele pe care el însuşi le-a folosit.
Timpul a trecut, iar eu am făcut primii paşi spre cunoaştere: am învăţat să scriu şi să citesc, sub supravegherea şi îndrumarea sa. Pot spune că bunicul este cel care m-a ajutat spre a-mi descoperi pasiunea pentru lectură, citind la început tot ce îmi recomanda. Ajuns în clasa a IV-a, la orele de istorie a început să mi se înfiripeze în minte dorinţa de a cunoaşte originile, de a înţelege tot mai bine cum arătau cei pe care îi urmăm, cu ce se ocupau, cu ce erau îmbrăcaţi şi cum îşi petreceau viaţa cotidiană. În această perioadă pot spune că am rezolvat cea mai mare enigmă pe care o avusesem până atunci. La fel ca şi mine, bunicul meu fusese interesat de viaţa străbunilor săi. Obiectele nu au numai valoare sentimentală, ele sunt un izvor nesecat de cunoaştere. Fiecare este deosebit, fiecare are îşi spune povestea. În acele momente, barierele dintre trecut şi prezent, între adevăr şi mit se tot subţiază. În ochii mei, bunicul creştea tot mai mult, îl vedeam ca pe un păstrător şi apărător al frumosului, esteticului. Abia acum am început să conştientizez că zona în care m-am născut, Bucovina, este un izvor spiritual inepuizabil. Aşa cum spunea poetul Lucian Blaga, „veşnicia s-a născut la sat”.
Astfel am priceput că stativele, sucala şi urzitorul stau mărturie îndeletnicirilor fetelor şi femeilor care ţeseau covoare şi ştergare, în timp ce bărdiţa, gealăul şi ferestrăul sunt simbolurile unui meşteşug foarte des practicat: tâmplăria. Din mâna ţăranului ieşeau lucruri măiestre, frumos ornate, multe găsindu-se şi în muzeu: cofiţe, linguri migălos sculptate, ramele tablourilor şi icoanelor. Din colecţie nu puteau să lipsească icoanele şi mici cărţi de cult, deoarece străbunii aveau o credinţă puternică şi statornică.
Una din cele mai dragi mie secţii este cea a portului popular. Modelele atent lucrate, povestea lor, dar şi tradiţiile la care se folosesc piesele costumului tradiţional sunt o incursiune captivantă în trecut.
Bunicul meu nu este numai un povestitor desăvârşit, el însuşi este o poveste. În ciuda oricărei împotriviri, el a reuşit să adune toate aceste mărturii reunite în colecţie. De la el am învăţat o preţioasă lecţie de viaţă, că orice pasiune cere dăruire şi perseverenţă, muzeul însumând peste 10.000 de exponate, fiind rezumatul unei vieţi de căutare, de neodihnă. Tot acest zbucium a avut un rost: aşadar, mă pot lăuda că sunt nepotul muzeografului de la Capul Satului, Ioan Grămadă…
Adrian Păstrăv, clasa a IX-a, Câmpulung Moldovenesc
 

[1] Arta populară românească, 1969, p. 282

duminică, 17 ianuarie 2016

Între două lumi

Tema culegerii de texte din cartea  Dincolo… dincoace, respectul! (Între două lumi, în Ion N. Oprea, Dincolo… dincoace… respectul! Editura PIM, 2016, pp. 280- 288) este generoasă și oferă multiple posibilități de abordare, antonimele dincolo și dincoace fiind două repere care presupun o distanțiere spațială sau temporală, o nepotrivire, o discordanță. Căutările mele m-au făcut să mă gândesc, rând pe rând, la: lumea de aici și lumea de dincolo, viață și moarte, tinerețe și bătrânețe, artă și realitate, profan și sacru, înainte și după evenimentele din 1989, înainte și după căsătorie, înainte și după momentul de a deveni „mamă”, dincolo și dincoace de munți/ de granițele țării, înainte și după Eminescu etc.
Am ales, în cele din urmă, să mă axez pe următoarea idee: dincoace – satul în care m-am născut și în care am ales să trăiesc și să muncesc, ca profesoară; dincolo – mediul universitar și cultural care m-a civilizat, care m-a îmbogățit spiritual, m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi, să-mi formez idealuri, să-mi pun probleme și să caut răspunsuri, să trăiesc frumos prin cultură, să mă bucur de întâlnirea unor oameni adevărați, rari, de întâlnirea cu cărțile, cu evenimente  literare, culturale, spirituale; am învățat să apreciez erudiția, eleganța intelectuală, cordialitatea.
Am nostalgia acelor ani „încărcați de învățătură, curați în gânduri și plini de respect pentru cei care ne îndrumau profesional și uman”. (Valentin Marica)
Gaudeamus igitur… am cântat la terminarea liceului real-umanist din comuna natală, Subcetate, un vechi cântec studențesc care ne dădea aripi să zburăm mai departe, la îndemnul tinerilor noștri profesori, repartizați la țară pentru stagiul în învățământ, încă nostalgici după anii studenției. Vivat Academia, vivant professores, cântam împreună absolvenți și profesori, plini de speranțe, noi, să intrăm la facultățile la care râvneam și pentru care ne pregătiserăm sub atenta lor îndrumare, ei, să ajungă într-o școală modernă, încălzită corespunzător și cu apă curentă. Ne molipsiserăm de entuziasmul lor tineresc și de dorința de cunoaștere, pe care le arătau în ciuda condițiilor lor de existență oferite de încăperi neconfortabile închiriate de la săteni, mai puțin decât modeste, asemănătoare cu cele ale personajului eminescian din nuvela „Sărmanul Dionis”, încăperi în care importante grămezi de cărți așezate direct pe dușumea făceau parte din decor.
Respect și admirație profesorilor noștri din liceu: Dan Cremenciuc, Valer Vodă, Aurel și Ioana Roman, Gheorghe Laczko-Cotfas, Ștefan Popa, Petru Cotfas, Nicolae Becze, Livia Bibu, Maria Urzică, Emil Țepeluș ș.a.
Am fost admiși în învățământul superior, în urma unui riguros examen de admitere, 12 din cei 23 de absolvenți ai Liceului din Subcetate, promoția 1969: patru la Filologie, doi la Medicină, unul la Psihologie, unul la Drept, unul la Biologie, unul la Academia Militară și doi la Școala Postliceală. Rezultatele au confirmat așteptările profesorilor noștri. În acel an, liceul nostru avea cel mai mare procent de admiși în învățământul universitar din județul Harghita, raportarea făcându-se la numărul de absolvenți. Am fost considerați „promoția de aur ” a liceului și un imbold pentru promoțiile care ne-au urmat.


Aș dori să vorbesc doar despre două din activitățile organizate de profesorii noștri cu noi, elevii, acestea reprezentând evenimente importante la nivel de localitate sau zonă, momente importante în formarea noastră.
În anul 1966, când se împlineau 100 de ani de la nașterea poetului ardelean George Coșbuc, s-a pus în valoare opera poetică a acestuia printr-o manifestare de amploare pe scena Căminului Cultural din Subcetate: concurs gen „cine știe câștigă”, recitări, cântece, dramatizări… Noi, elevii clasei a X-a, am fost implicați în spectacolul Nunta Zamfirei, regizat de profesorul de limba română Valer Vodă.
În clasa a XI-a, după ce la Subcetate am avut prilejul să vizionăm un spectacol prezentat de Teatrul Național din București, venit la invitația directorului liceului, prof. Dan Cremenciuc, între actori fiind și fratele dumnealui, Stelian Cremenciuc, am pus și noi în scenă, în regia inimosului profesor director, piesa Nota zero la purtare. Un an de zile am repetat pe scena neîncălzită a Căminului Cultural pentru un spectacol memorabil de două ore. Au fost selectați elevi din clasele IX-XI; rolul profesorului a fost interpretat de însuși profesorul Aurel Roman, exemplu de seriozitate, prestanță, implicare, dăruire. Am jucat piesa la Subcetate și în localități învecinate, Voșlăbeni și Bilbor, cu sălile pline. Am jucat apoi fragmente pe scenele din Toplița și Miercurea Ciuc, participând la concursurile artistice școlare. Rolurile interpretate de elevi precum Leontina Marcu, Stan Dumitru, Petru Coșa, Ioan Voaideș, Gavril Urzică, Doru Dobreanu, Ioan Mureșan etc. au rămas de neuitat.
În ultimul an de liceu, colegul nostru de clasă Petru Coșa a interpretat magistral rolul nebunului din drama Năpasta de I. L. Caragiale. Voia să devină actor… dar a devenit profesor de limba română, repartizat undeva în județul Covasna. A plecat de mulți ani Dincolo… Dumnezeu să-l odihnească în pace!
S-au mutat Dincolo, pe rând, și dintre noi, și dintre profesorii noștri… dar până noi vom mai fi, le vom păstra amintirea, iubirea și recunoștința noastră.
Am plecat din Liceul din Subcetate călăuziți de îndemnul profesorului nostru Valer Vodă: „Plecați de la țară, dar să nu vă considerați mai prejos decât absolvenții de oraș… sunteți bine pregătiți și aveți încredere în voi, dovediți ceea ce știți! Eu cred în voi și în reușita voastră!
Nu pot să nu dedic câteva rânduri acestui distins profesor de limba și literatura română, în semn de prețuire, respect și gratitudine, pentru anii de liceu în care mie și generației mele ne-a fost model de profesionalism, veghind, ca diriginte, la formarea personalității noastre și a caracterului nostru, să ne cultive cu răbdare virtuți de moralitate, învățându-ne să ne cunoaștem pe noi înșine, să avem încredere în noi, să perseverăm și să nu ne lăsăm învinși, învățându-ne să învățăm și să aspirăm spre cunoaștere, să iubim cartea, frumosul din artă, din natură, din ființa umană.
Când mașina cu librăria ambulantă oprea în fața liceului, era mereu prezent, alegându-și cărți pentru dumnealui, recomandându-ne și nouă cărți. Atunci am cumpărat primele cărți din biblioteca mea: Dicționarul limbii române moderne, Dicționar latin-român, Dicționar francez-român și român-francez, Gramatica Academiei, Titu Maiorescu, Critice… și multe altele, cărți pe care tata le plătea din salarul lui modest în rate lunare, cu bucuria că nu era o investiție inutilă.
Multe lecții de literatură română erau în anii de liceu de tip seminar academic, învățând să descoperim subtilitățile textului, cu opera în față. Pe Titu Maiorescu l-am studiat exemplar. Se introdusese în programa școlară prima oară, la fel ca alți clasici ai literaturii române, după foarte mulți ani de ignorare. Începea, după 1965, o perioadă de redescoperire a clasicilor. Cu câtă râvnă, exigență, elocvență, dar și entuziasm ne preda profesorul nostru! Format în perioada „obsedantului deceniu”, probabil trăia mai întâi el însuși bucuria descoperirii unor aspecte noi, apoi o împărtășea cu noi. Ne transmitea bucuria și plăcerea lecturii și învățării. Citeam opere literare și exegeze, memoram citate, învățam să observăm, să descoperim, să analizăm cu minuțiozitate, să sistematizăm. Totul ne-a fost de folos apoi. Rigurozitatea cu care l-am studiat pe Titu Maiorescu în liceu mi-a asigurat reușita la admiterea la Filologia din Cluj.
În anii ’70, studiam la această facultate clujeană șase dintre absolvenții liceului din Subcetate. Meritul era și al nostru, dar în primul rând al profesorilor noștri din liceul comunei transilvănene Subcetate de Mureș, repere pentru toată viața: prin ținută, prin mod de comunicare, prin profesionalism. Gratitudine și recunoștință, domnilor profesori!
Am plecat la Cluj împreună cu colega mea, Livia Hurubă. Ne luase sub pavăza sa sora ei mai mare, Ioana, profesoară de matematică, absolventă și ea de Cluj. Fusese concurență mare la admitere. O primă selecție s-a făcut în urma examenelor scrise la Literatura română și la Limba română. Noi am primit note suficient de mari pentru a avea încredere că vom fi admise după examenul oral. Reușita noastră, a celor două absolvente ale liceului din mica și neștiuta comună Subcetate, a produs uimire printre candidați.
După bucuria reușitei, de o vară, toamna am înțeles ce însemna cu adevărat studenția: o perioadă foarte frumoasă, tumultuoasă, trăită cu intensitate și implicare maximă, aspirații, zbateri, confruntări, eforturi, muncă, neliniști, bucurii, speranțe… Am cunoscut oameni minunați, admirabili, pasionați, intelectuali rafinați, distinși. Simțeam uneori nevoia să contemplu și să mă bucur de atmosfera de studiu febril din sălile de lectură ale bibliotecilor, de forfota de pe coridoare, de comuniunea în gândire și simțire la cursuri și seminare. Îmi vine greu să amintesc doar câteva nume, fiindcă fiecare dascăl a avut rolul și misiunea sa în formarea noastră. Amintesc cu tot respectul, cu plecăciuni și mulțumiri pe decanul facultății, prof. univ. dr. Dumitru Pop, pe prof. univ. Dr. docent Romulus Todoran, pe profesorii Octavian Șchiau, Iosif Pervain, Mircea Zaciu, Leon Bakonsky, Ioana M. Petrescu și Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Muthu, Ion Vartic, Doina Curticăpeanu, Carmen Vlad, Mircea Zdrenghea, D. D. Drașoveanu, Viorica Pamfil, Ion Niculiță, Ioan Baciu, Doina Cornea…
Profesorul I. Pervain ne-a convins în cursul său de un semestru, din anul I, despre rolul Școlii Ardelene, în contextul mai larg al Aufkerung-ului, la trezirea conștiinței naționale a românilor transilvăneni. Tot atunci ne-am inițiat în analiza profundă de text, exersând pe fragmente din Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și Țiganiada, de Ion -Budai Deleanu, conduși în cercetarea noastră de seminar de tinerele asistente Doina Curticăpeanu și Ioana Em. Petrescu. Pasul dintr-un liceu rural în universitate a fost mare și s-a realizat cu eforturi importante.
Mă simțeam pe teren sigur la cursul de folclor, ținut de profesorul Dumitru Pop, și la seminarul condus de asistentul său, Ion Șeuleanu. Aici mi se oferea prilejul să mă întorc, prin amintiri, în satul meu cu atâtea reminiscențe patriarhale. Născută într-o familie tradițională, purtam în mine parte din cântecele, jocurile, poveștile, riturile și miturile satului, componente ale universului său folcloric, ceea ce reprezintă un gen de matrice a celui născut la sat. Învățam să dau atenție unor aspecte de viață cunoscute parțial și să le înțeleg rostul, să admir frumusețea și valoarea folclorului românesc, ale culturii noastre tradiționale.
Pentru noi toți, profesorul Dumitru Pop, decanul nostru, a rămas un model de Om Adevărat: „un admirabil dascăl şi cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al cuvântului, un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere, care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria”.[1]
De neuitat rămâne perioada în care am pregătit, cu destulă minuțiozitate, lucrarea de licență cu tema Monografia graiului din Subcetate, sub îndrumarea profesorului universitar doctor docent Romulus Todoran, specialist în dialectologie, coautor al Atlasului Lingvistic Român, lucrare care devenise pentru noi instrumentul principal de lucru la orele de seminar îndrumate de profesor.
Aș putea să fac un laudatio fiecărui profesor, dar… îl las să vorbească pe domnul profesor universitar G. G. Neamțu, student și coleg al acestora:
„Romulus Todoran era profesorul universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat în întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din facultate. Impunea prin prestanță – sobru, foarte politicos, foarte echilibrat și corect în aprecieri, de o imparțialitate și probitate morală proverbiale, iar cursul – substanțial, superordonat până la detalii.” (p. 712) [2]
„Cred că D. D. Drașoveanu, deși nu a scris mult, este ultimul mare gramatician pe care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indiferent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.
Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat, asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.
Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.” (p. 715) [3]
Cu asemenea modele am pornit noi pe drumul plin de asperități al învățământului românesc, cu perpetue căutări, devenind timp de câteva decenii cobaii interminabilelor reforme. Ei ne-au învățat să ne ținem verticalitatea și le mulțumim.
Aș putea să vorbesc despre mulți dintre colegii de facultate,
cu respect, cu admirație și cu mândrie. Numele multora l-am întâlnit de-a lungul anilor în reviste literare, în/pe cărți: Dumitru Vlăduț, Constantin Hârlav, Nicolae Oprea, Olimpiu Nușfeleanu, Viorel Chirilă, Mircea Moț, Ion Vădan, Viorel Rogoz, Călin Manilici, Nastasia Maniu, Felicia Schlezak, Pr. Adrian Isac ș.a. Mulți s-au făcut remarcați în anii de studenție, fie participând la activități de cercetare finalizate prin comunicări științifice, fie colaborând la „Echinox”, revista de cultură a studenților din Universitatea „Babeș-Bolyai”, fondată în decembrie 1968.


1973, Cu colegii de grupă, în preajma absolvirii

Constantin Hârlav [4], originar din comuna harghiteană Bilbor, este unul dintre ei. Din cei vreo doi ani, cât a activat în redacția amintitei reviste (1972-1973), o vreme a fost și secretar de redacție. „Spirit repede maturizat, inteligent și fin, sobru în stil și echilibrat în judecățile de valoare”, „afectuos, de o mare generozitate și limpezime a sufletului”, Constantin Hârlav a rămas în memoria celor care l-au cunoscut „și pentru marea lui omenie, pentru simplitatea modului său de a fi în lume, civilizat și demn, de o frumoasă rectitudine morală, cu o minunată seninătate a spiritului, ca și cum lumina din ochii săi albaștri s-ar fi răspândit în toată ființa lui plăpândă și fragilă”. (Ion Pop) [5]
În 2013, ne-am revăzut și după 40 de ani, deja pensionari, puțini dintre cei care în 1973 absolveam Facultatea de Filologie din Cluj, secția Limba și literatura română – Limba și literatura franceză/ latină/ italiană, „aproape o promoție de îngeri/ Izgoniți brutal pe pământ”, cum avea să ne caracterizeze poetic colegul nostru Viorel Chirilă.
Este de prisos să comentez versurile poeziei Promoție, scrisă ca urmare a emoționantei revederi, cu destăinuirile atâtor Inimi erodate de vânturi/ De șuvoaiele neșansei”:

Aproape o promoție de îngeri                 
Izgoniți brutal pe pământ,                      
Inimi erodate de vânturi                          
De șuvoaiele neșansei,                           
Patru decenii la colțul nenorocului      
  Așteptând.                                                

Cerul ne-a fost mereu
O bibliotecă
Cu cărțile ascunse pe dinăuntru,
Infolii atât de neconforme
Cu prozaicele zile și nopți
Căzute la zaruri.

Frustrări cât Dealul Feleacului,       
Cuvinte spălând ferestrele                
Pline de mâzga anilor scurși,           
Prin care lumina se arăta                
Vai, atât de zgârcită.                        

Adolescente sublime
Devenite deodată semne ale toamnei,
Cum cade un creștet sub ghilotină.
Crispări sonore contestând
Filele destinului,
Arătând cu degetul
Coeficientul de absurd strecurat
Pentru noi
La facerea lumii.
 






[1] Ion Șeuleanu, în DACOROMANIA, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, Cluj-Napoca, p. 301-304
[2] Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu profesorului G.G. Neamțu la 70 de ani, Coordonator Ionuț Pomian, Editor Nicolae Mocanu, Editura Scriptor și Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015, 800 p.
[3] Idem.
[4] Constantin Hârlav (1950-2014), cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie literară George Călinescu din București.
[5] Ion Pop, Un spirit luminos: Constantin Hârlav, în „Steaua”, anul LXV nr. 5 - 6 (787-788) mai-iunie 20, p. 26


Prof. Doina Dobreanu