joi, 24 martie 2016

Dr. Nicolae BUCUR - Despre Nichita Stănescu și George Sbârcea

           Redeschideţi Antumele şi Postumele poetului...
                                   
„Pe poeţi niciodată să nu-i urăşti... să-ţi dai silinţa, să-i înţelegi...” Nichita Stănescu
           
Pe data de 31 martie, Nichita Stănescu (n.31 mart.1933 - d.13 dec.1983) ar fi împlinit 83 de ani. Reiau titlul unui text din cartea mea Ademenirea timpului (2012), dedicat poetului: De ce Nichita nu-mi dă pace?, încercând să-i aduc în actualitate personalitatea.  Într-adevăr de ce ne-am ataşat atât de mult de acest poet şi opera lui?!
Pentru că „Poezia este o stare de spirit şi depăşeşte acea capacitate de-a o putea cuprinde în definiţii...”, cum avea să-mi răspundă la întrebarea privind „definiţia” mai specială a poeziei, cea care i-a fost ultima soţie a poetului, Dora Stănescu.
Pentru că originala sa operă, prin profunzimea conţinutului, a mesajului şi diverselor modalităţi de limbaj ne-a devenit „interlocutorul” incontestabil. Este vorba, evident, de cel ce a ştiut să-i decodifice „alfabetul interior”, semnele şi însemnele tăinuite acolo, cuvintele şi „necuvintele” sale.
Mai cred că şi oamenii zilelor noastre îşi doresc „comunicarea” cu poemele „marelui blond”, care să le vorbească şi să-i instruiască, să le încarce cu frumuseţe căminul şi sufletul. Creaţia lui Nichita ne-a devenit acea respiraţie a aerului tare al înălţimilor, cu care ne mândrim, al cărui autor rămâne mereu în amintirea neamului, a fiecăruia dintre noi.
Nichita partener de dialog?!
Este foarte posibil dacă-i redeschidem Antumele (Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii [Cina cea de taină], Alfa, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Operele imperfecte, Noduri şi semne, Oase plângând ş.a.; Postumele (Album memorial Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Nichita Stănescu – frumos ca umbra unei idei, Argotice [Cântece la drumul mare], Tânjiri către firesc, Cărţile sibiline ş.a.) Ne vom reîntâlni cu spiritul poetului – profetul sentimentelor, magicianul senzaţiilor, dascălul cuvintelor: „Îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată...” (Ars poetica).
Să nu ne temem de autorul – partener de dialog, de făurarul admirabil, dacă cititorul din noi, fie şi prin desele noastre tăceri, facem faţă uneori mai greoi „avalanşei” de „sentimentalisme” radiate din impulsul lăuntric al creatorului şi „modernismele” – proprii programului său estetic, imprevizibil. 
Acceptaţi-l pe Nichita şi-n aceste noi vremuri, când egoismul şi aroganţa au devenit trăsături, aspecte „la modă”, iar prieteniile şi „iubirile” s-au rărit, fiind umbrite şi motivate de cunoscutul laitmotiv: „N-am timp!”.   
Nu-l discreditaţi pe poet, pentru că-i patetic cu iubirea, că vrea să fie iubit, că-i este dor de cineva sau că „vieţuieşte” în el sentimentul singurătăţii! Departe de mine să-i consideraţi toate creaţiile ca pe nişte panacee, pentru că şi-n această „conjunctură” a te „vindeca” de ceva nu depinde totdeauna de un Ea sau de un El. Iată-i şi „sfatul”: „Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi dezîmbrăţişate decât prin semnele amândurora”.
Vom avea mereu taine şi noi fire, subţiri ori mai groase, din lumea mare şi încă atât de necunoscută a viselor şi realităţilor poetului care vor fi aduse la lumină.          
Să-l preţuim pe măreţul poet pentru moştenirea sa de-a ne fi lăsat o operă modernă şi valoroasă.


Reîntâlnirea cu George Sbârcea şi scrierile sale

     „Oricare dintre amintirile sale dobândeşte nu numai un înalt grad de autenticitate, ci şi o vastă gamă de nuanţe şi culori”.                                                     Iosif Sava                                                   La 23 martie anul acesta se împlinesc 102 ani de la naşterea compozitorului, muzicologului şi scriitorului George Sbârcea (n. 23 martie 1914 – d. 27 iulie 2005).
Voi deschide această intervenţie cu un citat din Ralph W. Emerson[1][1], care se pretează atât de bine personalităţii despre care mi-am propus să vorbesc. „Pentru poet şi pentru înţelept, toate lucrurile sunt amicale şi binecuvântate, toate experienţele trăite sunt utile, toate zilele sunt sfinte, toţi oamenii sunt de esenţă divină”. Dacă poezia „nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi”, cum ar spune G. Călinescu, de ce n-am însuşi ideea că muzica te îndeamnă să te închini frumosului. Cu sunetele şi ritmurile sale ea glăsuieşte „în toate idiomurile”. Desprindem de aici, că în spatele oricărei opere de artă există gândul, care a născut-o...există munca, ce a materializat gândul... există omul, cu gândurile şi travaliul lui.
        Acele puţine, totuşi, convorbiri cu George Sbârcea, mi-au dat prilejul să constat că valoarea unei opere stă în posibilitatea ei de a se lăsa descoperită mereu, de a aduce noi elemente argumentative, de a-i deschide continuu structura ei dinamică, dar şi sentimentală, simbolică şi încărcătura mesagistică. Cred că domniei sale îi pot atribui aceste vorbe: „Numai cultura şi arta ne pot îmblânzi”. Astăzi reflect şi zic: lucrurile mici le înveţi în copilărie, cu cele mari te întâlneşti la anii maturităţii, de cele savante te minunezi la bătrâneţe.  
        Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o...a transpus-o în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică, apte să o facă accesibilă, de înţeles. În acest spirit m-am apropiat şi am savurat „opera” şi „lecţiile” spuse şi scrise de George Sbârcea (cu pseudonimul artistic Claude Romano). Cu deosebit interes l-am admirat pentru prelegerile sale privind „arta şi sensurile muzicii”, apoi viaţa şi opera marilor muziceini (inclusiv cele rostite pe micul ecran). Amintim aici şi „mângâietoarele” popasuri făcute spre „fenomenul muzical” şi  „fizionomia muzicii”, înţelegerea şi imaginea interpretativă a muzicii sau modalitatea de-a te invita să pătrunzi în „labirintul” unor artişti geniali şi a face acele „călătorii” în „Oraşele muzicii” pe calea undelor radioului şi-n „serialul televizat” de acum cinci decenii (1966). Toate aceste rendez-vous-uri pline de reflecţie şi spiritualitate, încărcate de nobleţe au uşurat calea melomanului de a trăi la tensiune „sentimentele” exprimate de un Beethoven sau Brahms, Chopin sau Schubert, Enescu sau Bartók ş.a.   
        Din dialogurile cu maestrul aveam să aflu sau să găsesc răspunsuri la întrebările: De ce trebuie să asculţi şi ce este important de ascultat? Cum să devii sensibil la ascultare? Fiecare sunet constă în vibraţii ale aerului, se spune, şi o coloană de aer se numeşte sunet...De la această istorică constatare, îmi vine în minte o reflecţie atât de originală a eseistului deja pomenit, Emerson. Nu pot să nu o reproduc, ca un răspuns logic la „jocul” terminologiilor muzicale amintite: „Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii”.
Citind şi recitind cărţile lui George Sbârcea, în diferitele mele etape ale vieţii, treptat mi-am dat seama cum se aprinde acea scânteie, apoi devine flacăra dragostei pentru sublimele frumuseţi ale muzicii... Iluzia că lectura unei cărţi este suficientă pentru a deveni sensibil la o sonată sau simfonie de Beethoven sau Brahms, este evident falsă. Apropierea de ceea ce numim muzica mai specială (alţii îi spun grea): simfonia, opera, muzica de cameră, ţine de frecventarea perseverentă a muzicii însăşi. Rezultă mai apoi acel interes şi imagine capabile a-ţi sugera ceva din infinitatea acestui univers care este şi va rămâne muzica. Vei afla că o simfonie, o sonată, un cvartet sunt încărcate de gânduri, stări, frământări despre viaţă, pe care nu vei izbuti să le desluşeşti fără o participare intelectuală activă. Cu alte cuvinte nu-i destul să simţi muzica, ci trebuie să o şi înţelegi, să o pricepi afectiv – sentimental, emoţional. S-a dovedit că orice capodoperă a muzicii este capabilă să prilejuiască senzaţii agreabile „amatorului”. „Nu se poate nega că o nocturnă de Chopin va mângâia auzul, că o simfonie de Mozart va destinde spiritul încordat după o zi intensă, că Boleroul de Ravel ne va transpune într-o stare de euforie, (...) ascultând concertul pentru vioară de Beethoven sau Ceaikovski melomanul va duce cu sine cel puţin o melodie bună de fredonat în clipele de [far niente]”. (George Bălan, Sensurile muzicii, Ed. Tineretului, 1965, p.126).  (far niente – din it. Vezi expresia dolce far niente – dulce trândăvie, plăcută lene n.a.)
        Mutându-ne pentru un moment pe planul literaturii se spunea că „pe măsură ce un om îmbătrâneşte, cu atât mai mult îi place Goethe, pe care, în cele mai multe cazuri, la anii tinereţii, îl socotea pedant, pretenţios şi în genere plictisitor... pe măsură ce îmbătrâneşte vorbeşte tot mai mult şi mai zgomotos despre sine însuşi”. Aşa stau lucrurile şi-n muzică, te obişnuieşti cu un Bach, Berlioz, Haendel, Haydn, Liszt la vârstă mai înaintată. Familiarizarea cu valorile atât de diverse şi multicolore ale compoziţiilor artistice, devine un criteriu foarte important al celui interesat de atracţia frumuseţilor majore înscrise pe tabloul muzicii universale.
        Fie-ne îngăduit să invocăm, în acest context, confesiunea filosofului Cioran despre un muzician ca Bach: „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu... Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach. (Apud Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, p.208). Mă întreb retoric cum ar fi comentat George Sbârcea aceste memorabile, splendide fraze ?!
        Bogata zestre de scrieri pe care ne-a lăsat George Sbârcea, este în bună parte rodul acelor întâlniri pe care le-a avut, cum însuşi ne mărturiseşte, în calitate de cronicar muzical, de membru în jurii naţionale şi internaţionale, de impresar sau simplu auditor al numeroaselor concerte, recitaluri, spectacole lirice, festivaluri în ţară şi peste hotare, cu dirijori, artişti instrumentişti, cântăreţi, critici, compozitori... Eu le păstrez adeseori şi autografele, dedicaţiile, corespondenţa, odată cu interviurile, cronicile, portretele prin care am simţit nevoia de a-mi tălmăci impresiile. Ceea ce am reţinut în primul rând din întâlnirile acestea este suflul pasionat al muzicii, al dragostei de muncă şi respectului de om ce trece deopotrivă peste manifestările marilor şi ale mai puţin marilor artişti pe care i-am cunoscut. 
Paginile ce urmează nu sunt fructul unor lungi elaborări. Ele au fost scrise spontan, câteodată pe un ton de anecdotă, întotdeauna la temperatura înaltă a entuziasmului...” (George Sbârcea, Întâlniri cu muzicieni ai secolului XX, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, 240 pag. cu foto. Din Prefaţa cărţii, Bucureşti, 1 noiembrie 1982).
        Am în faţă câteva titluri ale autorului G. Sbârcea apărute de-a lungul anilor la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor: Ciocârlia fără moarte (Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată), Dimitrie Popovici – Bayreuth (Cântăreţul pribeag 1860-1927), Tiberiu Brediceanu în slujba muzicii româneşti, Mihail Jora (Biografia unui compozitor român din secolul XX), Oraşele muzicii – vol.I, II, Darclée, Puccini (Viaţa şi opera), Rossini sau triumful operei bufe, Jean Sibelius (Viaţa şi opera), Muzica veselă, Jazzul - O poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului, Când Dunărea era albastră - Povestea valsului vienez şi a familiei Strauss ş.a. (altele au fost menţionate în cartea mea „Ademenirea timpului”, capitolul Nobleţea, vocaţia şi cordialitatea maestrului George Sbârcea pp. 191- 216).
Cărţile lui G. Sbârcea au rămas până astăzi şi vor rămâne pentru multe generaţii mesaje spirituale de viaţă revărsată şi tot atâtea îndemnuri către moralitate, muzicologul, scriitorul înţelegând prin creaţie luciditate interioară şi jocul liber al gândurilor. Cărţile citite şi cele concepute pentru a vedea lumina tiparului au fost pentru distinsul cărturar ceea ce a fost şi pentru Vlădica Antonie Plămădeală: „Hrana cea de toate zilele... au fost respiraţia mea. Fără cărţi...viaţa mi se pare fără sens. Trăiesc prin fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a mă reţine pe Pământ”.
        George Sbârcea a fost capabil să-şi spiritualizeze viaţa, să se reinventeze permanent. A fost un creator, având acel har ca prin vorbe şi scris să te convingă, de pildă, că  evenimentul comentat avea încorporat în el o anumită valoare sau semnificaţie. Pornind de la o celebră distincţie heideggeriană am putea spune că „viaţa” din cronicile muzicale ale maestrului nu se desfăşoară în preajma unor „fiinţări – simplu prezente”, ci a unor „fiinţări – la – îndemână”, pur şi simplu le intuia. Practic realitatea era „vestimentată” de sensuri, iar individul, omul trebuia „urmărit” prin procesul permanent de autoconstituire. După G. Sbârcea, cel puţin cum reiese din scrierile lăsate, ne dă de înţeles că indivizii se schimbă câte puţin cu fiecare acţiune pe care o fac, şi într-un final, ajung să îşi elucideze identitatea prin instaurarea unei dominante a atitudinilor.     
Artistul de geniu, conform concepţiei muzicologului, este voinţa de putere, deoarece el este capabil să elaboreze înţelesuri inedite. Iar ceea ce îi lipseşte „omului de rând” este tocmai acest instinct care îl face să privească lumea cu alţi ochi. Şi atunci te întrebi ce-i autocreaţia? Ea înseamnă, ar veni răspunsul, invenţie de sine. Deci sinele trebuie descoperit!
Pe George Sbârcea l-am descoperit. El ni s-a mărturisit. Patrimoniul său estetic uman ne-a fost dăruit spre înţelegere şi răspândire şi altor generaţii. Evocările, cronicile, monografiile, cărţile, povestirile despre viaţa compozitorilor şi opera acestora ne sunt prezentate, „în măsura în care frumuseţea muzicii se poate tălmăci prin cuvinte”, cum însuşi autorul ni s-a confesat.   
Dr. Nicolae Bucur



Din cartea în pregătire Şoapte de altădatăFile de Jurnal




[1] Ralph Waldo Emerson (n. 25 mai 1803, Boston – d. 27 aprilie 1882), eseist, poet, orator, publicist şi filozof american, liderul mişcării transcendentaliste. Un predicator pentru sine însuşi, Jurnalele sale intime (sursă de idei şi experienţe) s-au suprapus peste Eseuri şi se revărsau în ele. Toate lucrurile aveau pentru el o dublă interpretare, un sens propriu şi unul simbolic. A pledat pentru egalitatea tuturor subiectelor, pentru contemporaneitate şi pentru o artă americană democrată.

marți, 15 martie 2016

Valentin Marica, Sacra ardere de sine... In memoriam Nicolae Dan Cetină

    MOTO:

   „Cărțile traduse de Nicolae Dan Cetină reprezintă nădăjduirile unor altare de jertfă ale lumii, prin ele reflectând la nesfârșitu-i dramatism și nesfârșita-i amenințare, căci, cum consemnau autorii studiați și traduși, lumea nu va scăpa de alte și alte năvăliri ale răului, între care și ororile războaielor. De aceea cărțile războiului trebuie cunoscute, deschise tocmai la pagina avertismentelor. Nicolae Dan Cetină ne-a îmbogățit cu astfel de cărți, lăsându-ne ca mesaj etern emoția din cuvintele poetului: acoperiți-mă cu a iubi-iubire! ” 

Dr. VALENTIN MARICA



      NICOLAE DAN CETINĂ, Absolvent de liceu 

Mă pregăteam să-i prezint avocatului și scriitorului Nicolae Dan Cetină următoarea carte, dintr-o prestigioasă serie pe care ne-a pus-o în mâini, spre lectură, și în gând, spre insistente reflecții; dovedindu-și, cu osârdie și bucurie, sacra ardere de sine. Numai că această viitoare carte și-a schimbat brusc „scânteia de avânt”, prefăcându-se în flacără de lumânare și în litera dureroasă a unui necrolog. Tocmai când se înrămurează timpul. Și atunci, în locul conspectului meu de lectură, repet, parafrazând: De ce să mori, de ce să mori când vine Primăvara? Era în amiaza vieții. Pentru el - timpul superlativului absolut, al preciziei și strălucirii gândului, al insistenței pentru ca ideea și cuvântul, slova și pagina să sensibilizeze și să edifice. Prin cărțile rare pe care le-a tradus, a avut credința că deschide căi de înțelegere, de echilibru, de luciditate și poate de precauție, decantând, cum ar spune poetul, huma sub clopote de aur. Și truda aceasta, având tăria jurământului, limpezea încleștări, tragedii și destine ale unui veac convulsiv, aprig atins de „cornul suferinței”, precum a fost cel al conflagrațiilor.
Nicolae Dan Cetină ne-a dus spre piscuri ale literaturii războiului, spre Ziua cea mai lungă, Ultima bătălie, Un pod prea îndepărtat de Cornelius Ryan, Camarazi de război de Stephen E. Ambrose, Oamenii monumentelor de Robert M. Edsel, Alianța diavolilor de Roger Moorhouse, Nach Paris! de Louis Dumur, versiuni în limba română apărute la propria-i editură, Sebastian Publishing House, apreciate până la nivelul Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române. Și nici una dintre aceste hlamide ale spiritului înalt nu era Ultima bătălie, ci continuarea, in crescendo, a întâlnirii cu mari opere și mari autori, mai ales când putea exclama Am dreptul exclusiv de copyright...! Iar exclamația de felul acesta era atât de departe de vanitate. Dreptul de copyright era aspirația și perfecțiunea lui, neodihna, răbdarea și temeinicia, de fapt, ritualul lui intelectual.
Nici Marea Trecere nu este pentru Nicolae Dan Cetină Ultima bătălie. Cu cei pe care i-a povestit pe pământ va sta la cina eternă, iar în statornicia cărților traduse de el, ochii se vor mira, deslușind, insistând și judecând, trezind, de fapt, spiritul; iar atunci când spiritul e treaz nu mai este noapte, ci doar zi în care zorii, amiaza și amurgul ating savoarea nepieritoarelor vise. Așadar, nu moarte, ci o altă zi; o altă zi a sacrei arderi de sine.
Așa a fost, așa e totdeauna
Aștept cu floarea mea de foc în mâini...
Dr. VALENTIN MARICA


2015: Vasile Dobrescu, Nicolae Dan Cetină, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, George Roca, la lansarea volumului Alianța diavolilor, pe afișul manifestării culturale PUNȚI DE LUMINĂ.

💙💛💓

Cornelius Ryan, Ultima bătălie  [1]

 

Cartea, publicată în 1966, relatează, într-un stil dens, exact şi sobru, povestea bătăliei pentru Berlin, ultima ofensivă împotriva celui de-al Treilea Reich al lui Hitler. A avea o asemenea carte, cu textul integral tradus în limba română şi cu toate fotografiile documentare ale ediţiei princeps, este un eveniment şi o mare bucurie, pe care le datorăm integral domnului Nicolae-Dan Cetină și Editurii Sebastian Publishing House din Târgu-Mureș.
Cartea este scrisă de Cornelius Ryan, corespondent de război pentru războiul european în anii 1943-1945, până la căderea Berlinului. Cum însuşi autorul mărturiseşte, la realizarea acestei cărţi au contribuit mai mult de două mii de oameni. Riguros, scriitorul anexează lista celor care au fost implicaţi în „ultima bătălie” şi care au contribuit cu informaţii la această carte: militari din armatele aliate (americani, britanici, ruşi), militari germani, berlinezii care au locuit în oraş sau în împrejurimile lui în timpul lunilor martie-aprilie 1945, dar şi francezi, danezi, olandezi, suedezi.
„Cu toate că această carte include relatări ale luptei, nu este un raport militar – menţionează autorul în prefaţă. Mai degrabă este povestea oamenilor obişnuiţi, atât soldaţi cât şi civili, care au fost prinşi în disperarea, dezamăgirea, teroarea şi suferinţa înfrângerii şi a victoriei”. (p.9) Aşadar, povestea este adevărată, cu personaje reale şi cu întâmplări autentice, dezvăluite de personajele-martori, supravieţuitorii ultimei bătălii.
Cartea, alcătuită din cinci părţi cu titluri sugestive - Oraşul, Generalul, Obiectivul, Decizia, Bătălia – este precedată de o Prefaţă - Ziua A, luni, 16 aprilie 1945 şi este însoţită de Notă cu privire la pierderi, Soldaţii şi civilii: Ce fac ei astăzi, Bibliografie, Mulţumiri şi Indice.
Autorul începe naraţiunea prezentându-ne oraşul Berlin cuprins de suferinţa provocată de al 314-lea raid Aliat. „În această dimineaţă luminoasă […] berlinezii au ieşit afară precum locuitorii grotelor din neolitic. […] Oricare erau speranţele şi temerile lor, oricare era loialitatea sau convingerea politică, berlinezii aveau în comun o singură dorinţă: acei care au supravieţuit încă o noapte, erau hotărâţi să mai trăiască încă o zi. […] Era miercuri, 21 martie 1945, prima zi de primăvară”. (p. 17) Atmosfera care domneşte în oraş este de un tragism zguduitor: „În timp ce noaptea de primăvară se aşternea, oraşul lua o înfăţişare de deşert. Berlinul, ca un colos ruinat, fantomatic şi vulnerabil, se întindea în lumina palidă a lunii, oferind o ţintă vizibilă pentru inamicul care acţiona pe timp de noapte. Sub pământ, berlinezii aşteptau bombardierele şi se întrebau care dintre ei vor mai fi în viaţă până dimineaţă”. (p. 69)
În partea a doua, atenţia scriitorului se fixează asupra  generalului-colonel Gotthard Heinrici, căruia, la sfârşitul cărţii, scriitorul îi mulţumeşte călduros pentru contribuţia la scrierea acesteia, prin numeroasele interviuri, prin documentele şi jurnalele de război, consemnările personale pe care i le-a pus la dispoziţie, un om „de o demnitate şi onoare”cum rar se poate întâlni. Generalul participase la ofensiva din Rusia şi era recunoscut pentru calităţile sale excepţionale de conducător, de necontestat, deşi nu fusese niciodată un favorit al lui Hitler. Numit de acesta, în locul lui Heinrich Himmler, la comanda Grupului de Armate Vistula, care avea să stăvilească invazia Aliaţilor în Berlin, Heinrici soseşte la Zossen în dimineaţa de 22 martie, „ceţoasă şi rece”, tocmai când „fazanii aurii” (privilegiaţii elitei naziste) emigrau.
În partea a treia, Obiectivul, scriitorul ne relatează, apelând la tehnica cinematografică a clişeelor, scene, momente de vârf, de o deosebită importanţă şi tensiune, din activitatea forţelor de acţiune din cele două tabere militare, dar şi consecinţele dezastrului pe care îl implică confruntarea forţelor beligerante.
Cartea demolează acel mit că Roosevelt ar fi responsabil pentru zonele de ocupaţie ale Germaniei şi pledează, prin argumente, că planul a fost britanic: „La Ialta au fost luate ultimele mari decizii din timpul războiului […] Pe 11 februarie 1945 cei Trei Mari au acceptat oficial zonele care le redeveneau. Totuşi, după 16 luni de confuzie şi ciorovăială, SUA şi Britania erau în sfârşit de acord. Planul de ocupare bazat pe schema iniţială numit Rankin C, cunoscut acum de militari ca Operaţiunea Eclipsa, conţinea însă o omisiune copleşitoare: nu exista nicio prevedere de niciun fel cu privire la accesul anglo-american spre Berlin. I-au trebuit lui Stalin numai şase săptămâni pentru a viola înţelegerea de la Ialta. În interval de trei săptămâni de la conferinţă, Rusia a înlăturat guvernul României ocupate de sovietici […] Dispreţuitor, Stalin părea că şi-a întors spatele şi nu mai lua în seamă esenţa pactului de la Ialta, care statua că puterile Aliate vor sprijini popoarele eliberate de sub dominaţia Germaniei hitleriste şi …a fostelor state satelite ale Axei… în crearea instituţiilor democratice, conform propriei lor voinţe”. (p 174-175)
În partea a treia, Decizia, tensiunea creşte, ritmul devine mai alert, scenele relativ scurte urmăresc alternativ starea de fapt în diversele planuri ale naraţiunii: Cartierul General al lui Eisenhower, comandantul suprem, de la Reims, sediul lui Stalin din Kremlin, Bunkerul lui Hitler, Fronturile de Est şi de Vest. Urmărind lupta marilor puteri aliate pentru supremaţia în capturarea Berlinului, pregătirile masive pentru atac ale celor trei grupuri de armate ruseşti, care aveau să angajeze 1 593 800 de oameni şi o densitate de artilerie incredibilă, de 250 de tunuri pe km de front, înaintarea vertiginoasă a ofensivei anglo-americane spre râul Elba, pregătirea grupului de Armate Vistula pentru apărarea Berlinului, cartea suscită şi întreţine viu interesul cititorului pagină de pagină. Ni se dezvăluie disputele şi neconcordanţele strategice ale Aliaţilor: dacă pentru Einsenhower, Berlinul nu reprezintă un obiectiv important, Churchill, în schimb, consideră că Aliaţii ar trebui să captureze capitala Germaniei înaintea ruşilor; la Moskova, Stalin îi convoacă pe mareşalii Konev şi Jukov pentru a stabili planul de atac împotriva Berlinului, ordonă acestora să pregătească ofensiva cu o lună mai devreme faţă de data pe care Stalin o comunicase lui Eisenhower, apoi dă de înţeles Aliaţilor, prin mesajul său, că nu are nici un interes în ceea ce priveşte capitala Germaniei. Ne şochează contrastele acelor zile tensionate, premergătoare asaltului Berlinului: în vreme ce armatele descoperă în drumul lor spre Berlin lagărele de concentrare ale lui Hitler cu sutele de mii de deportaţi şi cu dovezile morţii a milioane de oameni, la Berlin se pregăteşte emisiunea comemorativă de timbre pentru ziua de naştere a lui Hitler, 20 aprilie.
Ultima parte a cărţii, Bătălia, înfăţişează momentul culminant şi deznodământul acţiunii: asaltul şi capturarea Berlinului.
Lupta ultimei bătălii pentru Berlin începe luni, 16 aprilie 1945.
Pe malul estic al Oderului, de-a lungul frontului 1 Bielorus, oamenii din armatele mareşalului Gheorghi Jukov aşteptau ora zero – ora 4 dimineaţa. Când semnalul a fost dat, „trei flăcări roşii s-au ridicat brusc în aerul nopţii”, apoi cele 140 de reflectoare antiaeriene imense […] au focalizat direct poziţiile germane”. Liniştea adâncă este spartă de „furtuna de foc” a celor 200 000 de tunuri ale lui Jukov, revărsată asupra poziţiilor germane.
Atacul este apocaliptic, de proporţii cosmice, descris în imagini vizuale şi auditive hiperbolice: „ca un zgomot asurzitor şi cutremurător frontul a erupt în flăcări”, „ în depărtare pădurile au început să ardă”; „uraganul exploziilor a fost atât de intens încât s-a creat o perturbare atmosferică”; „intensitatea sunetului era stupefiantă”; „proiectilele rachetă au vuit ieşind din lansatoare în pâlcuri incandescente şi au lăsat dâre lungi şi albe în urma lor”; „Valuri de trupe de şoc traversau Oderul”. „Tumultul bombardamentului”, „erupţia flăcărilor armelor”, „sunetele înfiorătoare”, „zgomotul înfricoşător”, „tunetul violent al tunurilor” creează celor implicaţi impresia că era vorba de „un spectacol fantastic”.
După 35 de minute, „brusc, bombardamentul s-a încheiat, lăsând în urmă o linişte uimitoare”. (p. 376-378)
Exact la ora 6 dimineaţa, trupele Frontului I ucraninean ale lui Konev au atacat peste râul Neisse. Bombardamentul este „la fel de nemilos ca cel al lui Jukov” şi „mări de flăcări s-au extins de la râu pe o adâncime de câteva mile” (p 383) Konev era mânat de ambiţia de a ajunge la Berlin înaintea lui Jukov, dar şi de teama – de fapt teama insuflată de Stalin însuşi – că forţele lui Eisenhower vor ajunge înaintea Armatei Roşii şi germanii vor încerca să încheie o pace separată cu Aliaţii Occidentali.
Lupta continuă, pe fronturile de Est şi de Vest, cuprinzând Berlinul ca într-un cleşte. În Führerbunkerul său de la Berlin, Hitler refuză să înţeleagă că lucrurile sunt atât de serioase. Birocraţii mari şi mici îşi pregătesc fuga, în timp ce populaţia rămâne, în majoritate, pe loc. „Berlinezii învăţaseră să trăiască cu bombardamentele şi să anticipeze raidurile care aveau o regularitate aproape de ceasornic” (p.455). Conştient că sfârşitul venise, Hitler îşi anunţă generalii, consilierii, armatele sale şi poporul german că intenţiona să preia personal apărarea oraşului şi că în ultima clipă se va împuşca. În cele din urmă, şi-a dictat testamentul, s-a căsătorit cu Eva Braun şi s-au sinucis în Führerbunker în data de 30 aprilie.
„Permanent, în timp ce marile şuvoaie de oameni umpleau şoselele care duceau spre poduri, proiectilele cădeau între ei”. S-a estimat că douăzeci de mii de oameni au fost ucişi şi răniţi în timpul exodului disperat. Când proiectilele au încetat să cadă, refugiaţii s-au aruncat la pământ. „Bărbaţi, femei şi copii au dormit acolo unde au căzut: pe pământ, în şanţuri, în case goale, în vehicule abandonate, pe marginea drumurilor şi chiar pe şosele. Erau în siguranţă acum. Ultima bătălie se sfârşise.” (p. 554)
Valoarea documentară şi istorică a cărţii este amplificată de incontestabile virtuţi artistice ale scriitorului - resurse importante care asigură autenticitatea evocării. Dintre acestea amintim în primul rând arta povestirii, realizată prin înserarea în naraţiunea, făcută din perspectiva scriitorului omniscient, a numeroase secvenţe de poveşti adevărate, convingătoare, trăite intens, reprezentând momente cruciale de neuitat, situaţii limită din viaţa unor persoane reale, militari sau persoane civile, spuse de ele înseşi, din perspectiva personajului martor supravieţuitor, sau de persoane apropiate. În acest spectacol de proporţii copleşitoare pe care cartea ni-l înfăţişează, autorului îi revine rolul de regizor. Remarcabilă este şi arta portretului, arta prezentării unor personalităţi importante ale acestui moment istoric, în complexitatea lor: aspect fizic, moral, comportamental (Gotthard Heinrici, Konev, Jukov, Stalin, Einsenhower, Hitler, Montgomery etc.), dar şi arta descrierii unor scene de luptă, a atmosferei terifiante, de apocalipsă, din oraşul bombardat în timpul sutelor de raiduri aviatice.
Ultima bătălie ne face să retrăim grozăviile celui de-al doilea Război Mondial, dar, din mărturia uneia din berlinezele supravieţuitoare, Ilse Antz, cu care autorul îşi finalizează naraţiunea, înţelegem mesajul optimist al cărţii: speranţa şi încrederea că viaţa trebuie să învingă. Ieşind din pivniţa unde se ascunsese în timpul în care Berlinul a fost asediat, Ilse observă, privind în jurul său:
„Soarele strălucea şi primăvara venise. Pomii înfloreau; aerul era înmiresmat. Chiar şi în acest oraş chinuit, muribund, natura aducea viaţa înapoi. Până acum nimic nu mă atinsese; toate emoţiile erau moarte. Însă în timp ce m-am uitat pe deasupra parcului, unde primăvara venise, nu m-am mai putut controla. Pentru prima dată de când începuse totul, am plâns”. (p. 555)
Prof. DOINA DOBREANU


[1] Editura Sebastian Publishing House, Târgu-Mureş, 2005
 


💓💛💙



Acoperiți-mă cu a iubi-iubire...
In memoriam Nicolae Dan Cetină
( 29 aprilie 1961-11 martie 2016)

Târgu Mureș, 24 martie 2023

    Cum să vorbim despre Nicolae Dan Cetină, juristul târgumureșean și traducătorul de literatură universală, acum când se împlinesc 7 ani de la trecerea sa în veșnicie? Desigur, reamintindu-ni-l ca pe omul și profesionistul aflat mereu față-n față cu Sinele însetat de deslușiri ale adevărului și ale binelui, ale acelor dimensiuni ce-i definesc omului accesul la esențialitate. A purtat cu adevărat conștiința seriozității umane și rigoarea intelectuală, impresionându-i, astfel, pe autorii traduși, obținând dreptul exclusiv de copyright pentru versiunile în limba română ale unor titluri de reverberație ca „Oamenii monumentelor”, cartea ecranizată de reputatul George Clooney sub numele „Eroii monumentelor”.
    Într-un timp al lichefierii lumii (v. Zygmunt Bauman), când cultura nu mai este una a erudiției, ci mai mult a poveștilor efemere, Nicolae Dan Cetină a dovedit că este eruditul, făcându-și din carte, cu precădere cartea de istorie, profesiune de credință, mărturisind, precum o făceau înaintemergătorii, că fără cărți suntem în tartarul necunoștinței. Bibliotecile, cele publice și cea personală, îi dădeau continuu sentimentul izbânzii. Și astfel tot ceea ce a întreprins avea temeinicie. Când dezvălui poveri ale celui mai tragic secol din istorie, cel al marilor conflagrații, nu poți fi decât temeinic. Era ritualul său intelectual, de la Ziua cea mai lungă, Ultima bătălie, Un pod prea îndepărtat de Cornelius Ryan, la Camarazi de război de Stephen Ambrose, Oamenii monumentelor de Robert M. Edsel, Alianța diavolilor de Roger Moorhouse, Nach Paris! de Louis Dumur pe care le-a studiat și tradus, cu adevărul în minte și Dumnezeu în suflet, înfrumusețându-se și înfrumusețându-ne. Plănuia și o ediție a cărții lui Stephan Ambrose, Cetățeni și soldați. Vis neîmplinit.
Era riguros, cu o sobrietate discretă și, în același timp, atât de cordial, știind că există lume ca lumea și lume ca nelumea, găsindu-și ideal în lectură, studiu și cunoaștere, crezând în îndreptarea lumii și în îndreptarea minții ca supremă ardere a ființei. Astfel, Nicolae Dan Cetină a inițiat la Tg.Mureș proiectul cultural de anvergură, apreciat și de secția de istorie a Academiei Române, prin adaptarea în limba română a unor mari cărți ale umanității, unele dintre cele mai dureroase, cărțile primului și ale celui de al doilea război mondial. Înainte de a fi traducătorul lor era cercetătorul, pasionatul de istorie, cel ce întârzia ore prelungi în arhivele Europei, reverberate în dezbaterile sale interioare și-n întrebările care-l frământau, exprimate în adevărate amfiteatre de idei cu prilejul lansărilor, cu precădere în medii universitare, la Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, Târgu-Mureș, București.
    Nu a trăit într-o lume favorabilă preocupărilor sale, seriozității sale intelectuale, exigenței sale; o lume a descumpănirilor, a oamenilor cu capul prea strâmt (expresia îi aparține lui Mihai Eminescu), o lume a iepurilor speriați, dar care nu a putut să-i amenințe altitudinile spirituale. Întâlnirea cu aceste tezaure de spiritualitate ale lumii au fost marile lui bucurii, povestea vieții lui. Iar povestea aceasta nu are sfârșit. E ca răsăritul de soare. Imaginea ar putea intra în portretul omului christic pe care l-a definit Grigore Vieru în Al doilea testament, omul ca osie a lumii în arderi și speranțe, suferințe și iubire. Nicolae Dan Cetină a fost al arderilor și speranțelor, al suferințelor și al iubirii.
    La Adunarea Națională a Blajului din mai 1848, Bărnuțiu, Barițiu, Cipariu, Șaguna erau purtați pe brațe de mulțimea trează la fire pentru că „punturile” națiunii române transilvane votate atunci erau sfinte, jurate cu o mână pe inimă și alta ridicată spre cer în numele Bunului Dumnezeu. Așa jură cei aleși să apere, în timp, potirul de lumină al nădăjduirilor lumii. Cărțile traduse de Nicolae Dan Cetină reprezintă nădăjduirile unor altare de jertfă ale lumii, prin ele reflectând la nesfârșitu-i dramatism și nesfârșita-i amenințare, căci, cum consemnau autorii studiați și traduși, lumea nu va scăpa de alte și alte năvăliri ale răului, între care și ororile războaielor. De aceea cărțile războiului trebuie cunoscute, deschise tocmai la pagina avertismentelor. Nicolae Dan Cetină ne-a îmbogățit cu astfel de cărți, lăsându-ne ca mesaj etern emoția din cuvintele poetului: acoperiți-mă cu a iubi-iubire!

Dr. Valentin Marica

 


 

duminică, 13 martie 2016

Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol. 3, 2015


Prezentare de carte
20 aprilie 2016
Liceul „Miron Cristea” - Subcetate








Mă bucur pentru această reuniune organizată la inițiativa d-rei bibliotecare Daniela Cotfas și îi mulțumesc mult.
În această vreme, când sub pretextul așa-zisei socializări pe FB nu facem altceva decât să ne izolăm și să ne închidem în noi înșine, să pierdem sau să nu deprindem comunicarea cu semenii noștri, sunt de apreciat asemenea reuniuni „pe viu”, unde comunicarea, relaționarea se face atât prin cuvânt, cât și prin limbajul nonverval: o strângere de mână, o îmbrățișare, un zâmbet, o privire.
Pretextul este o dezbatere pe marginea volumelor 1-3 ale cărții „La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate”, 2013, 2014, 2015. Cartea în trei volume reunește povești de viață ale unor personalități reprezentative nu doar pentru Subcetate, ci pentru întreg spațiul cultural românesc.. Ideea cărții îmi aparține, dar meritul este al celor aproximativ 80 de colaboratori/ coautori. Mulțumesc dvs., celor astăzi prezenți și la această convorbire. Vă informez că se lucrează la voluml 4, cu alți vreo 20 de interlocutori, deci 100 în total.
Sunt recunoscătoare și față de cei care au sprijinit financiar, prin Asociația Culturală „Dobreanu”, publicarea cărții.
Este un proiect, mai mult sau mai puțin luat în considerare la nivel local, dar foarte apreciat de oameni din spațiul cultural. Cărțile sunt la Biblioteca Națională a României, la Biblioteca Academiei și la alte biblioteci importante din tară/universitare. Editorul Dr.Valentin Marica îl apreciază ca un proiect unic în România. Iată de ce, cred.
Trăim într-o perioadă de tranziție în care se face alergie la valori și, ca atare sunt ignorate și sfidate, media făcând abuz, din dorinta de reiting, în a defila cu tot soiul de nonvalori ridicate la rag de „vip”.Aș compara momentul pe care îl trăim cu un râu care se revarsă din albie, cu o viitură care scoate la suprafață tot felul de gunoaie.
Se vorbește despre criza de modele. Nu este adevărat. Ele există, doar trebuie să le vedem, să le căutăm și să le recunoaștem. Eu am căutat și le-am găsit. Le găsiți și dvs. în această carte, chiar de nu sunt în topul elitei intelectuale românești.
Tinerii - și mă bucur pentru cei prezenți – sunt în etapa de modelare intelectuală, spirituală și morală, de rafinare lăuntrică, de căutare a rostului lor în viață. Tinerii sunt cei care au nevoie de repere, în primul rând.
Dragi tineri, vă invit să vă faceți timp și să citiți aceste cărți; nu va fi un timp risipit. Veți întâlni povești de viață care vă îndeamnă la reflectare. Ele se grefează pe fundalul social, economic, cultural, spiritual al satului, și nu numai. Veți afla, așadar, crâmpeie din istoria localității, ca parte din istoria neamului. Veți afla că și mărturisitorii din carte s-au confruntat în drumul lor spre împlinire cu tot felul de probleme, necazuri, lipsuri, dar, cu tenacitate și perseverență, le-au învins și au izbutit să-și atingă țelul, călăziți de un crez urmat cu consecvență.
Veți găsi aici modele de viață, biografii împlinite, în marea majoritate ale unor oameni al căror „prag de lume” (Blaga) a fost comuna Subcetate, sau ale altor oameni care au făcut istorie în Subcetate, care au sfințit prin prezența lor acest loc. Am pronunțat repetitiv sintagma „model de viață”, dar prin ce îl recunoaștem?
Prin onestitate intelectuală și morală, prin știința de carte, prin dorința de a se dărui și a forma pe alții, prin noblețe spirituală și umană, prin gândire limpede exprimată într-o limbă frumoasă, corectă și elegantă.
Dar pentru a te împlini la rândul tău, tinere, nu este suficient modelul; e nevoie și de efort intelectual, și de consecvență. Consecvența este prețul succesului!
Constantin Noica spunea că avem posibilitatea să devenim în viață subiecte sau obiecte. Subiect este cel care își ia viața în propriile mâini, își decide soarta; iar obiect este cel pentru care alții gândesc și va fi veșnic manipulat.
Doar prin educație și prin multă învățătură, prin lecturi esențiale poți fi tu însuți, făuritorul propriului Eu.
Confucius spunea că există trei metode de a deveni înțelept: Meditația e cea mai nobilă; imitația e cea mai simplă; experiența e cea mai amară.
Dragilor, experiența ne face, la urma urmelor, pe toți înțelepți, dar e cea mai amară cale. Cel deștept se folosește și de experiența altora, protejându-se, măcar parțial, de gustul amar al propriei experiențe.
Vă invit să citiți cartea deoarece multe ar fi de învățat din aceste exemple concrete de viață. Mărturisitorii din această carte nu au pornit în viață de la învățăturile lui Confucius, ci de la înțelepciunea de viață a neamului nostru, primită, desigur, prin experiențe amare.
Amintesc doar una din învățăturile care merită a fi reținute din carte, primită de inginerul Gheorghe Trifan de la tatăl său, om cu două clase primare, dar model de gândire limpede, înțelepciune și onestitate. Pe peronul gării, conducându-și fiul care pleca la facultate, i-a zis: „Până acum eu am avut grijă de tine, așa cum am putut mai bine, de acum încolo de tine depinde cum își faci viața.”
Și pentru că aș dori o convorbire pe marginea convorbirilor din carte, vă invit la poveste. Povestea poveștilor continuă...                         DD



Convorbiri la Subcetate cu:




Iosif – Marin BALOG, doctor în istorie și cercetător istoric (1)
Elie CÂMPEANU, protopop – In memoriam (2)
    Ana – Alexandra DOBREAN (3)
Camelia CIOBOTĂ, profesoară (4)
Marius Traian CIUBUCĂ, preot (5)
Maria CIUBUCĂ, țărancă – In memoriam (6)
Dan COTFAS, profesor, inginer (7)
Elena COTFAS, profesoară (8)
Marius CUTLAC, economist (9)
Emilian- Daniel DIȚU, inginer (10)
Ioana DOBREAN, țărancă, meșter popular (11)
Monica HEIL- FRANÇA,doctor în chimie (12)
Lucreția ILISAN, contabilă (13)



Ionel- Adrian LUNG, preot (14)
Mihaela MARUSEAC, doctor (15)
Vasile MUSCĂ, inginer (16)
Gheorghe OANĂ, preot (17)
Cosmina-Marcela OLTEAN, studentă la Arte Plastice (18)
Dumitru POP, economist (19)
Gheorghe POP, general de brigadă (20)
Ileana TODOR, învățătoare (21)
Gheorghe TRIFAN, inginer (22)
Ioan-Ciprian ȚEPELUȘ, comisar șef de poliție (23)
Gavril URZICĂ, inginer agronom (24)
Vasile URZICĂ, protopop - In memoriam (25)
    Aurel-Dan Dobrean (26)

Despre CĂRȚILE OBÂRȘIEI
 Dr. Valentin Marica

„Cele trei volume ale Convorbirilor la Subcetate, La obârșie, la izvor..., pe care Doina Dobreanu le semnează împreună cu Vasile Dobreanu, prin vârste, destine, evenimente, întâmplări, voințe, doruri, legăminte, chipuri și locuri, mărturisesc despre sufletul invincibil, despre întemeierea ființei în ordine divină, demnitate și jertfă, îndurare și neamăgire, înălțare și mântuire. Doina Dobreanu a învățat limba, hronicul și cîntecul acestui sat al Transilvaniei și i-a scris cu acuratețe cărțile, privindu-l din toate unghiurile lui diamantine, istorice, lingvistice, etnografice, religioase, literare, pentru a-l consacra în timp ca sat-idee (vezi satul în viziunea marelui Lucian Blaga), purtător de inegalabilă conștiință a indestructibilului, a binelui, rodului și veșnicirii.”
Doina Dobreanu, Cusături artistice din Subcetate-Mureş (Harghita), 2008. „Este o carte convingătoare, scrisă cu temeinicia studiului ştiinţific, cu bucuria descifrării depline a subiectului, dar şi cu litera de rară sensibilitate a jurământului; tocmai pentru că personajul cărţii este satul natal al autoarei şi locul în care Domnia Sa şi-a înrămurat biografia profesională.
Este o carte-muzeu (cu o vădită abilitate a expunerii) şi o pledoarie pentru amenajarea unor case-muzeu în localităţile rurale, cu deschideri vii înspre cunoaştere (şi reflecţie!), menite să pună în dialog generaţii, conştiente de valoarea spiritualităţii arhaice şi de actualizarea ei.
Cartea profesoarei Doina Dobreanu se înscrie în seria restituirilor culturale fundamentate pe o documentare amănunţită, pentru a însemna aport bibliografic, în ceea ce istoricul Camil Mureşan numea reabilitarea unei istorii, multă vreme marginalizată”.
Doina Dobreanu, Ţesături româneşti din zona Mureşului Superior (Secolul al XX-lea), 2010. „Este o carte-album ce reînvie o zestre culturală inegalabilă, în care se întrepătrund credinţa, iscusinţa, frumuseţea sufletească, nobleţea, inspiraţia fără de margini. Cartea este „invincibile argumentum” al autenticului artei populare româneşti ce îşi caută loc în patrimoniul cultural nu doar al spaţiului nostru strict, arta populară românească aparţinând patrimoniului universal.
Cartea profesoarei Doina Dobreanu susţine această afirmaţie cu datele cercetătorului şi ale omului, fundamentate pe o cunoaştere temeinică, vie a intimităţii artei populare, a poveştii acesteia.”
Doina Dobreanu, Cântecul obârșiei, 2011. „Cartea este un elogiu adus satului românesc, un elogiu adus de acei pentru care satul continuă să trăiască în sufletul lor (Prefață), este o carte în care locuiește lumina. Localitatea Subcetate este în conștiința autoarei un fel de centru al lumii, este ceea ce a îndemnat-o să-i aducă elogiul cuvenit, o carte despre localitatea Subcetate de Mureș, o altă carte despre această localitate, cu pagini de etnografie, folclor, grai local, cu pagini scrise sub pecetea dorului și pagini care prezintă localitatea în ziua noastră.
Cartea este scrisă cu dragoste, cu răspundere și cu emoție, reverberând cuvintele lui Nicolae Iorga: Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o înțelegi”.
Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, Subcetate. Un secol de istorie în imagini, 2014. „Cu adevărat în ramă este icoana acestei localități reverberată în atâtea chipuri, în atâtea fizionomii, în atâtea evenimente, în atâtea împrejurări. (…)
Este o carte a amintirilor (…) Cartea aceasta este document. Este manual, este școală. Înveți din cartea aceasta. Te așezi pe pagina ei ca într-o bancă, asculți timpul, te întâlnești cu cei care au fost, cu cei care sunt și atât de frumos curge sub coperta ei eternitatea Mureșului!
Toate cărțile semnate de profesorii Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu au o frumusețe aparte, o adâncime ideatică; sunt curate în pagină pentru că le este curat, le este important, le este reverberant sufletul.”
„Cărțile Doinei Dobreanu (…) sunt capitole relevante ale unei istorii a spiritualității românești. Se cere trudă, scria Ioan Alexandru, pentru a readuce Transilvania, bunăoară, la înălțimea pierdută prin moartea celor buni, pentru aceasta esteticul și literatura nefiind de ajuns, trebuind spirit și spiritualitate, „viață eternă, nu generalități”. Acesta este crezul profesional și de viață al Doinei Dobreanu, de a prelua vrerea și izbânda înaintemergătorilor, amplificând-o în vreri și izbânzi ce sunt spirit și spiritualitate. Sunt pasiuni care vin dinăuntru și de foarte departe, dintr-o mare iubire față de ființa neamului nostru - consemnează Doina Dobreanu, cu firescul și sinceritatea ce o caracterizează. (...)
Câtă împăcare, credem, poate avea profesoara, etnologul, istoricul literar, publicistul și, mai ales, omul Doina Dobreanu, știind că și-a găsit locul ei, locul cel bun, în lumea aceasta. Căci dacă ai locul tău, fereastra ta deschisă spre soare, de unde vezi, limpede și foarte departe, rosturi și înțelesuri, ai sens; poetul ar spune că ai năvod în care să prinzi soarele. (…)
Îi admirăm Doinei Dobreanu consecvența în a dovedi câtă profunzime avem în tărâmurile de spirit și spiritualitate. Ne bucurăm că ne surprinde mereu cu ingeniozitatea ei, cu felul în care (blagian!) și-a trecut durerea umană în cântec; în cântecul obârșiilor… Mersul ei nu este la suprafața lucrurilor, ci în adâncimile lor, acolo unde sunt filoane de aur.
Poate că darul și harul, prin tot ceea ce face, este cel al mângâierii. Îi este, acestuia, apă curgătoare, câmpie, deal și munte; îi este, acestuia, cer…
Astfel, robită de ea însăși, precum Poetul, Doina Dobreanu aprinde lumini în zarea Poimânelui.”

Mesaje de la cititori

Am citit cartea La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetat[1] de mai multe ori și sunt foarte impresionat de felul în care autorii au reușit să o structureze și să o realizeze. Cartea stă pe noptieră, o deschid la întâmplare și, citind, fac de fiecare dată o călătorie în timp în viața satului nostru. Am aflat foarte multe lucruri despre el și, să fiu sincer, îmi pare rău că nu am participat mai mult la viața acestuia și să învăț mai multe despre lumea de la noi. Pentru că am plecat din sat cam de mult, nu reușesc să găsesc în memorie pe câțiva din cei care au scris foarte frumos despre satul nostru, dar sper să am ocazia să-i întâlnesc când vin acasă. Nu știu dacă ar fi posibil, dar ar fi minunat să ne întâlnim cu toții și să continuăm povestea minunată din „La obâsie, la izvor...."
Vă mulțumesc foarte mult pentru ocazia de a intra în povestea despre satul nostru și vreau să vă felicit încă o dată pentru faptul că ați reușit să faceți un lucru absolut minunat. Numai bine! Cu drag, Tucu Cotfas - Vancuver, Canada

Doamna Dobrean!
Vă mulțumesc din inimă pentru urări și pentru cartea [2] pe care mi-a adus-o curiera astăzi, în prima zi de lucru din noul an!
Mărturisesc că, deși aveam multe lucruri de făcut, m-am apucat să o citesc și am descoperit în ea multe mărturisiri care mi-amintesc de poveștile trăite ale propriului loc natal, tot un sat de munte. Un sat nu chiar atât de departe de Harghita, aproape de granița Moldovei cu Transilvania. Un sat din care tocmai m-am întors, unde am petrecut trecerea dintre ani cu tradițiile copilăriei care încă se țin în picioare, cu colindători, plugărași și cete de urși. Copilul meu de 11 ani a jucat ursul, eu am bătut doba mare, bucurându-ne, mici și mari, de o iarnă ca-n povești, pe un ger crunt, împreună cu rudele, cu vecinii, cu prietenii. Încerc să-mi cresc copilul încărcându-l cu această atmosfera de trai bun, rural, plin de miresme, care să-i fie sprijin mai târziu, într-un urban modernist și dezolant.
Mărturiile culese de dvs. sunt neprețuite, atât pentru cei care, povestind, își retrăiesc o parte din viață, cât și pentru cei care au prilejul să guste, dacă n-au făcut-o niciodată, frumusețea unui altfel de trai, încărcat de frumusețe și de valori, în ciuda greutăților inerente.
Să trăiți în fiecare zi bucuria pe care am avut-o eu astăzi, citind! Mulțumesc încă o dată. Cu mult drag, Carmen Mihalache - MNȚR, București

Am primit darul de suflet promis. Vă felicit din inimă pentru această nouă izbândă cărturărească. Ceea ce faceți Dvs., cu atâta dăruire, profesionalism și consecvență, merită toată lauda. Veți rămâne în memoria consătenilor, dar și în bibliografia istorică și etnografică locală, regională și națională, ca personalitate de mare cinste. Să vă dea Dumnezeu multă sănătate, har și spor în admirabila trudă jertfelnică pe care o desfășurați pe Altarul istoriei și al culturii românești din estul Transilvaniei. La mulți ani!
Cu statornică prietenie și sinceră prețuire, Dr. Ioan Lăcătușu - Sf. Gheorghe (30 dec. 2014)

La obârșie, la izvor... În urmă cu un an, buna mea prietenă Doina Dobreanu îmi solicita un interviu pentru această carte. Am avut mari rețineri, nu credeam că pot să-mi adun gândurile pentru a putea realiza acest interviu! Să descriu universul satului din vremea copilăriei, casa părintească cu toate amintirile ei, să scriu despre bunicii și părinții mei, oameni deosebiți care ne-au transmis prin propriul exemplu omenia, respectul pentru muncă, dragostea pentru învățătură, codul etic și moral în spiritul tradiției...
Mă bucur că am învins emoțiile și am acceptat provocarea. Sunt sigură că părinții mei au fost cei care, de acolo de unde sunt, m-au îndemnat să accept provocarea! Le mulțumesc! Cred că le-am făcut o mare bucurie, pentru că ei își doreau ca obiceiurile și tradițiile acestor locuri să nu se piardă în negura vremurilor.
Toate interviurile din această carte sunt frumoase povești de viață!
Mulțumesc profesorilor Doina și Vasile Dobreanu! Ați reușit să realizați încă o carte frumoasă! Profesor Lucreția Checec - Bistrița

Sunt foarte fericită! Am primit, astăzi, cel mai frumos cadou, de acasă, din locul cel mai drag sufletului meu. Am așteptat foarte mult să primesc cartea [3], iar ea a venit exact când aveam cea mai mare nevoie de oamenii dragi, pe care îi prețuiesc și de care mi-e atât de dor... Nicăieri nu-i mai bine ca acasă, iar cartea aceasta e o comoară. Mulțumesc, doamna profesoară! Sunteți un om deosebit, iar eu sunt privilegiată. Jurnalist Teodora Mîndru - Constanța (29 martie 2014)

Mult stimată Doamna Doina,
Am primit astăzi cartea [4], mulțumindu-vă pentru cinstea pe care mi-o faceți alăturându-mă fiicelor și fiilor comunei noastre care s-au străduit să-și croiască un drum în viață, urmând pilda părinților și moșilor lor. Am avut plăcuta surpriză, ca pe lângă prea ampla prezentare a trecerii mele prin meseria de diplomat - în condițiile în care astăzi, la noi, această profesie este apreciată ca fiind la îndemâna oricui care are chef și calea ușurată s-o biruiască -, să însoțiți textul – așa cum spun toți publiciștii - de fotografii făcute împreună cu frații mei. Vă mulțumesc încă o dată pentru osteneala pe care v-ați luat-o trimițându-mi cartea. (…)
Vă rog să primiți, din partea soției mele și a mea, cele mai bune urări de sănătate și aprecierea noastră deosebită pentru nobila Dumneavoastră preocupare de a face cunoscute strădaniile fiicelor și fiilor comunei Subcetate de a păși pe calea devenirii lor. Radu Urzică - București, 16 aprilie 2015


[1] DOBREANU, D. – DOBREANU, V., 2013
[2] DOBREANU, D. – DOBREANU, V., 2014
[3] idem
[4] idem