„Cărțile
traduse de Nicolae Dan Cetină reprezintă nădăjduirile unor altare de jertfă ale
lumii, prin ele reflectând la nesfârșitu-i dramatism și nesfârșita-i
amenințare, căci, cum consemnau autorii studiați și traduși, lumea nu va scăpa
de alte și alte năvăliri ale răului, între care și ororile războaielor. De
aceea cărțile războiului trebuie cunoscute, deschise tocmai la pagina
avertismentelor. Nicolae Dan Cetină ne-a îmbogățit cu astfel de cărți,
lăsându-ne ca mesaj etern emoția din cuvintele poetului: acoperiți-mă cu a
iubi-iubire! ”
Dr. VALENTIN MARICA
NICOLAE DAN CETINĂ, Absolvent de liceu
Mă pregăteam să-i prezint avocatului și
scriitorului Nicolae Dan Cetină următoarea carte, dintr-o prestigioasă serie pe
care ne-a pus-o în mâini, spre lectură, și în gând, spre insistente reflecții; dovedindu-și,
cu osârdie și bucurie, sacra ardere de sine. Numai
că această viitoare carte și-a schimbat brusc „scânteia de avânt”,
prefăcându-se în flacără de lumânare și în litera dureroasă a unui necrolog.
Tocmai când se înrămurează timpul. Și atunci, în locul conspectului meu de
lectură, repet, parafrazând: De ce să mori, de ce să mori când vine Primăvara? Era
în amiaza vieții. Pentru el - timpul superlativului absolut, al preciziei și
strălucirii gândului, al insistenței pentru ca ideea și cuvântul, slova și
pagina să sensibilizeze și să edifice. Prin cărțile rare pe care le-a tradus, a
avut credința că deschide căi de înțelegere, de echilibru, de luciditate și
poate de precauție, decantând, cum ar spune poetul, huma sub clopote de aur. Și
truda aceasta, având tăria jurământului, limpezea încleștări, tragedii și
destine ale unui veac convulsiv, aprig atins de „cornul suferinței”, precum a
fost cel al conflagrațiilor.
Nicolae Dan Cetină ne-a
dus spre piscuri ale literaturii războiului, spre Ziua cea mai lungă, Ultima
bătălie, Un pod prea îndepărtat de Cornelius Ryan, Camarazi de război de
Stephen E. Ambrose, Oamenii monumentelor de Robert M. Edsel, Alianța diavolilor de
Roger Moorhouse, Nach Paris! de Louis Dumur, versiuni în limba română apărute la
propria-i editură, Sebastian Publishing House, apreciate până la nivelul Secției
de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române. Și nici una dintre aceste
hlamide ale spiritului înalt nu era Ultima bătălie, ci continuarea, in crescendo,
a întâlnirii cu mari opere și mari autori, mai ales când putea exclama Am
dreptul exclusiv de copyright...! Iar exclamația de felul acesta era atât de
departe de vanitate. Dreptul de copyright era aspirația și perfecțiunea lui,
neodihna, răbdarea și temeinicia, de fapt, ritualul lui intelectual.
Nici Marea Trecere nu
este pentru Nicolae Dan Cetină Ultima bătălie. Cu cei pe care i-a povestit pe
pământ va sta la cina eternă, iar în statornicia cărților traduse de el, ochii
se vor mira, deslușind, insistând și judecând, trezind, de fapt, spiritul; iar
atunci când spiritul e treaz nu mai este noapte, ci doar zi în care zorii,
amiaza și amurgul ating savoarea nepieritoarelor vise. Așadar, nu moarte, ci o
altă zi; o altă zi a sacrei arderi de sine.
Așa a fost, așa e
totdeauna
Aștept cu floarea mea
de foc în mâini...
Dr. VALENTIN MARICA
2015: Vasile Dobrescu, Nicolae Dan Cetină, Valentin
Marica, Lazăr Lădariu, George Roca, la lansarea volumului Alianța diavolilor,
pe afișul manifestării culturale PUNȚI DE LUMINĂ.
💙💛💓
Cornelius Ryan, Ultima bătălie [1]
Cartea, publicată în 1966, relatează, într-un stil
dens, exact şi sobru, povestea bătăliei pentru Berlin, ultima ofensivă
împotriva celui de-al Treilea Reich al lui Hitler. A avea o asemenea carte, cu
textul integral tradus în limba română şi cu toate fotografiile documentare ale
ediţiei princeps, este un eveniment şi o mare bucurie, pe care le datorăm
integral domnului Nicolae-Dan Cetină
și Editurii Sebastian Publishing House din Târgu-Mureș.
Cartea este scrisă de Cornelius Ryan, corespondent
de război pentru războiul european în anii 1943-1945, până la căderea
Berlinului. Cum însuşi autorul mărturiseşte, la realizarea acestei cărţi au
contribuit mai mult de două mii de oameni. Riguros, scriitorul anexează lista
celor care au fost implicaţi în „ultima bătălie” şi care au contribuit cu
informaţii la această carte: militari din armatele aliate (americani, britanici,
ruşi), militari germani, berlinezii care au locuit în oraş sau în împrejurimile
lui în timpul lunilor martie-aprilie 1945, dar şi francezi, danezi, olandezi,
suedezi.
„Cu toate că această carte include relatări ale
luptei, nu este un raport militar – menţionează autorul în prefaţă. Mai degrabă
este povestea oamenilor obişnuiţi, atât soldaţi cât şi civili, care au fost
prinşi în disperarea, dezamăgirea, teroarea şi suferinţa înfrângerii şi a
victoriei”. (p.9) Aşadar, povestea este adevărată, cu personaje reale şi cu
întâmplări autentice, dezvăluite de personajele-martori, supravieţuitorii
ultimei bătălii.
Cartea, alcătuită din cinci părţi cu titluri
sugestive - Oraşul, Generalul, Obiectivul, Decizia, Bătălia – este precedată de
o Prefaţă - Ziua A, luni, 16 aprilie 1945
şi este însoţită de Notă cu privire la pierderi, Soldaţii
şi civilii: Ce fac ei astăzi, Bibliografie, Mulţumiri şi Indice.
Autorul începe naraţiunea prezentându-ne oraşul
Berlin cuprins de suferinţa provocată de al 314-lea raid Aliat. „În această
dimineaţă luminoasă […]
berlinezii au ieşit afară precum locuitorii grotelor din neolitic. […] Oricare erau speranţele şi
temerile lor, oricare era loialitatea sau convingerea politică, berlinezii
aveau în comun o singură dorinţă: acei care au supravieţuit încă o noapte, erau
hotărâţi să mai trăiască încă o zi. […]
Era miercuri, 21 martie 1945, prima zi de primăvară”. (p. 17) Atmosfera care
domneşte în oraş este de un tragism zguduitor: „În timp ce noaptea de primăvară
se aşternea, oraşul lua o înfăţişare de deşert. Berlinul, ca un colos ruinat,
fantomatic şi vulnerabil, se întindea în lumina palidă a lunii, oferind o ţintă
vizibilă pentru inamicul care acţiona pe timp de noapte. Sub pământ, berlinezii
aşteptau bombardierele şi se întrebau care dintre ei vor mai fi în viaţă până
dimineaţă”. (p. 69)
În partea a doua, atenţia scriitorului se fixează
asupra generalului-colonel Gotthard
Heinrici, căruia, la sfârşitul cărţii, scriitorul îi mulţumeşte călduros pentru
contribuţia la scrierea acesteia, prin numeroasele interviuri, prin documentele
şi jurnalele de război, consemnările personale pe care i le-a pus la
dispoziţie, un om „de o demnitate şi onoare”cum rar se poate întâlni. Generalul
participase la ofensiva din Rusia şi era recunoscut pentru calităţile sale
excepţionale de conducător, de necontestat, deşi nu fusese niciodată un favorit
al lui Hitler. Numit de acesta, în locul lui Heinrich Himmler, la comanda
Grupului de Armate Vistula, care avea să stăvilească invazia Aliaţilor în
Berlin, Heinrici soseşte la Zossen în dimineaţa de 22 martie, „ceţoasă şi
rece”, tocmai când „fazanii aurii” (privilegiaţii
elitei naziste) emigrau.
În partea a treia, Obiectivul, scriitorul ne relatează, apelând la tehnica
cinematografică a clişeelor, scene, momente de vârf, de o deosebită importanţă
şi tensiune, din activitatea forţelor de acţiune din cele două tabere militare,
dar şi consecinţele dezastrului pe care îl implică confruntarea forţelor
beligerante.
Cartea demolează acel mit că Roosevelt ar fi
responsabil pentru zonele de ocupaţie ale Germaniei şi pledează, prin
argumente, că planul a fost britanic: „La Ialta au fost luate ultimele mari
decizii din timpul războiului […]
Pe 11 februarie 1945 cei Trei Mari au acceptat oficial zonele care le
redeveneau. Totuşi, după 16 luni de confuzie şi ciorovăială, SUA şi Britania
erau în sfârşit de acord. Planul de ocupare bazat pe schema iniţială numit
Rankin C, cunoscut acum de militari ca Operaţiunea
Eclipsa, conţinea însă o omisiune copleşitoare: nu exista nicio prevedere
de niciun fel cu privire la accesul anglo-american spre Berlin. I-au trebuit
lui Stalin numai şase săptămâni pentru a viola înţelegerea de la Ialta. În
interval de trei săptămâni de la conferinţă, Rusia a înlăturat guvernul
României ocupate de sovietici […]
Dispreţuitor, Stalin părea că şi-a întors spatele şi nu mai lua în seamă esenţa
pactului de la Ialta, care statua că puterile Aliate vor sprijini popoarele eliberate de sub dominaţia
Germaniei hitleriste şi …a fostelor state satelite ale Axei… în crearea
instituţiilor democratice, conform propriei lor voinţe”. (p 174-175)
În partea a treia, Decizia, tensiunea creşte, ritmul
devine mai alert, scenele relativ scurte urmăresc alternativ starea de fapt în
diversele planuri ale naraţiunii: Cartierul General al lui Eisenhower,
comandantul suprem, de la Reims, sediul lui Stalin din Kremlin, Bunkerul lui
Hitler, Fronturile de Est şi de Vest. Urmărind lupta marilor puteri aliate
pentru supremaţia în capturarea Berlinului, pregătirile masive pentru atac ale
celor trei grupuri de armate ruseşti, care aveau să angajeze 1 593 800 de
oameni şi o densitate de artilerie incredibilă, de 250 de tunuri pe km de
front, înaintarea vertiginoasă a ofensivei anglo-americane spre râul Elba,
pregătirea grupului de Armate Vistula pentru apărarea Berlinului, cartea
suscită şi întreţine viu interesul cititorului pagină de pagină. Ni se
dezvăluie disputele şi neconcordanţele strategice ale Aliaţilor: dacă pentru
Einsenhower, Berlinul nu reprezintă un obiectiv important, Churchill, în
schimb, consideră că Aliaţii ar trebui să captureze capitala Germaniei înaintea
ruşilor; la Moskova, Stalin îi convoacă pe mareşalii Konev şi Jukov pentru a
stabili planul de atac împotriva Berlinului, ordonă acestora să pregătească
ofensiva cu o lună mai devreme faţă de data pe care Stalin o comunicase lui
Eisenhower, apoi dă de înţeles Aliaţilor, prin mesajul său, că nu are nici un
interes în ceea ce priveşte capitala Germaniei. Ne şochează contrastele acelor
zile tensionate, premergătoare asaltului Berlinului: în vreme ce armatele
descoperă în drumul lor spre Berlin lagărele de concentrare ale lui Hitler cu
sutele de mii de deportaţi şi cu dovezile morţii a milioane de oameni, la
Berlin se pregăteşte emisiunea comemorativă de timbre pentru ziua de naştere a
lui Hitler, 20 aprilie.
Ultima parte a cărţii, Bătălia, înfăţişează momentul
culminant şi deznodământul acţiunii: asaltul şi capturarea Berlinului.
Lupta ultimei bătălii pentru Berlin începe luni, 16
aprilie 1945.
Pe malul estic al Oderului, de-a lungul frontului 1
Bielorus, oamenii din armatele mareşalului Gheorghi Jukov aşteptau ora zero –
ora 4 dimineaţa. Când semnalul a fost dat, „trei flăcări roşii s-au ridicat
brusc în aerul nopţii”, apoi cele 140 de reflectoare antiaeriene imense […] au focalizat direct poziţiile
germane”. Liniştea adâncă este spartă de „furtuna de foc” a celor 200 000 de
tunuri ale lui Jukov, revărsată asupra poziţiilor germane.
Atacul este apocaliptic, de proporţii cosmice,
descris în imagini vizuale şi auditive hiperbolice: „ca un zgomot asurzitor şi
cutremurător frontul a erupt în flăcări”, „ în depărtare pădurile au început să
ardă”; „uraganul exploziilor a fost atât de intens încât s-a creat o perturbare
atmosferică”; „intensitatea sunetului era stupefiantă”; „proiectilele rachetă
au vuit ieşind din lansatoare în pâlcuri incandescente şi au lăsat dâre lungi şi
albe în urma lor”; „Valuri de trupe de şoc traversau Oderul”. „Tumultul
bombardamentului”, „erupţia flăcărilor armelor”, „sunetele înfiorătoare”,
„zgomotul înfricoşător”, „tunetul violent al tunurilor” creează celor implicaţi
impresia că era vorba de „un spectacol fantastic”.
După 35 de minute, „brusc, bombardamentul s-a încheiat, lăsând în urmă o linişte
uimitoare”. (p. 376-378)
Exact la ora 6 dimineaţa, trupele Frontului I
ucraninean ale lui Konev au atacat peste râul Neisse. Bombardamentul este „la
fel de nemilos ca cel al lui Jukov” şi „mări de flăcări s-au extins de la râu
pe o adâncime de câteva mile” (p 383) Konev era mânat de ambiţia de a ajunge la
Berlin înaintea lui Jukov, dar şi de teama – de fapt teama insuflată de Stalin
însuşi – că forţele lui Eisenhower vor ajunge înaintea Armatei Roşii şi
germanii vor încerca să încheie o pace separată cu Aliaţii Occidentali.
Lupta continuă, pe fronturile de Est şi de Vest,
cuprinzând Berlinul ca într-un cleşte. În Führerbunkerul său de la Berlin,
Hitler refuză să înţeleagă că lucrurile sunt atât de serioase. Birocraţii mari
şi mici îşi pregătesc fuga, în timp ce populaţia rămâne, în majoritate, pe loc.
„Berlinezii învăţaseră să trăiască cu bombardamentele şi să anticipeze
raidurile care aveau o regularitate aproape de ceasornic” (p.455). Conştient că
sfârşitul venise, Hitler îşi anunţă generalii, consilierii, armatele sale şi
poporul german că intenţiona să preia personal apărarea oraşului şi că în
ultima clipă se va împuşca. În cele din urmă, şi-a dictat testamentul, s-a
căsătorit cu Eva Braun şi s-au sinucis în Führerbunker în data de 30 aprilie.
„Permanent, în timp ce marile şuvoaie de oameni
umpleau şoselele care duceau spre poduri, proiectilele cădeau între ei”. S-a estimat că douăzeci de mii de
oameni au fost ucişi şi răniţi în timpul exodului disperat. Când proiectilele
au încetat să cadă, refugiaţii s-au aruncat la pământ. „Bărbaţi, femei şi copii
au dormit acolo unde au căzut: pe pământ, în şanţuri, în case goale, în
vehicule abandonate, pe marginea drumurilor şi chiar pe şosele. Erau în
siguranţă acum. Ultima bătălie se sfârşise.” (p. 554)
Valoarea documentară şi istorică a cărţii este
amplificată de incontestabile virtuţi artistice ale scriitorului - resurse
importante care asigură autenticitatea evocării. Dintre acestea amintim în
primul rând arta povestirii,
realizată prin înserarea în naraţiunea, făcută din perspectiva scriitorului
omniscient, a numeroase secvenţe de poveşti adevărate, convingătoare, trăite
intens, reprezentând momente cruciale de neuitat, situaţii limită din viaţa
unor persoane reale, militari sau persoane civile, spuse de ele înseşi, din
perspectiva personajului martor supravieţuitor, sau de persoane apropiate. În
acest spectacol de proporţii copleşitoare pe care cartea ni-l înfăţişează,
autorului îi revine rolul de regizor. Remarcabilă este şi arta portretului, arta prezentării unor personalităţi importante
ale acestui moment istoric, în complexitatea lor: aspect fizic, moral,
comportamental (Gotthard Heinrici, Konev, Jukov, Stalin, Einsenhower, Hitler,
Montgomery etc.), dar şi arta descrierii
unor scene de luptă, a atmosferei terifiante, de apocalipsă, din oraşul
bombardat în timpul sutelor de raiduri aviatice.
Ultima
bătălie ne face să retrăim
grozăviile celui de-al doilea Război Mondial, dar, din mărturia uneia din
berlinezele supravieţuitoare, Ilse Antz, cu care autorul îşi finalizează
naraţiunea, înţelegem mesajul optimist al cărţii: speranţa şi încrederea că
viaţa trebuie să învingă. Ieşind din pivniţa unde se ascunsese în timpul în
care Berlinul a fost asediat, Ilse observă, privind în jurul său:
„Soarele strălucea şi primăvara venise. Pomii
înfloreau; aerul era înmiresmat. Chiar şi în acest oraş chinuit, muribund,
natura aducea viaţa înapoi. Până acum nimic nu mă atinsese; toate emoţiile erau
moarte. Însă în timp ce m-am uitat pe deasupra parcului, unde primăvara venise,
nu m-am mai putut controla. Pentru prima dată de când începuse totul, am plâns”.
(p. 555)
Prof. DOINA DOBREANU
[1] Editura
Sebastian Publishing House, Târgu-Mureş, 2005
💓💛💙
Acoperiți-mă
cu a iubi-iubire...
In
memoriam Nicolae Dan Cetină
(
29 aprilie 1961-11 martie 2016)
Târgu Mureș, 24 martie 2023
Cum să
vorbim despre Nicolae Dan Cetină, juristul târgumureșean și traducătorul de
literatură universală, acum când se împlinesc 7 ani de la trecerea sa în
veșnicie? Desigur, reamintindu-ni-l ca pe omul și profesionistul aflat mereu
față-n față cu Sinele însetat de deslușiri ale adevărului și ale binelui, ale
acelor dimensiuni ce-i definesc omului accesul la esențialitate. A purtat cu
adevărat conștiința seriozității umane și rigoarea intelectuală,
impresionându-i, astfel, pe autorii traduși, obținând dreptul exclusiv de
copyright pentru versiunile în limba română ale unor titluri de reverberație ca
„Oamenii monumentelor”, cartea ecranizată de reputatul George Clooney sub
numele „Eroii monumentelor”.
Într-un
timp al lichefierii lumii (v. Zygmunt Bauman), când cultura nu mai este una a
erudiției, ci mai mult a poveștilor efemere, Nicolae Dan Cetină a dovedit că
este eruditul, făcându-și din carte, cu precădere cartea de istorie, profesiune
de credință, mărturisind, precum o făceau înaintemergătorii, că fără cărți
suntem în tartarul necunoștinței. Bibliotecile, cele publice și cea personală,
îi dădeau continuu sentimentul izbânzii. Și astfel tot ceea ce a întreprins
avea temeinicie. Când dezvălui poveri ale celui mai tragic secol din istorie,
cel al marilor conflagrații, nu poți fi decât temeinic. Era ritualul său
intelectual, de la Ziua cea mai lungă, Ultima bătălie, Un pod prea îndepărtat
de Cornelius Ryan, la Camarazi de război de Stephen Ambrose, Oamenii
monumentelor de Robert M. Edsel, Alianța diavolilor de Roger Moorhouse, Nach
Paris! de Louis Dumur pe care le-a studiat și tradus, cu adevărul în minte și
Dumnezeu în suflet, înfrumusețându-se și înfrumusețându-ne. Plănuia și o ediție
a cărții lui Stephan Ambrose, Cetățeni și soldați. Vis neîmplinit.
Era riguros, cu o sobrietate
discretă și, în același timp, atât de cordial, știind că există lume ca lumea
și lume ca nelumea, găsindu-și ideal în lectură, studiu și cunoaștere, crezând
în îndreptarea lumii și în îndreptarea minții ca supremă ardere a ființei.
Astfel, Nicolae Dan Cetină a inițiat la Tg.Mureș proiectul cultural de
anvergură, apreciat și de secția de istorie a Academiei Române, prin adaptarea
în limba română a unor mari cărți ale umanității, unele dintre cele mai
dureroase, cărțile primului și ale celui de al doilea război mondial. Înainte
de a fi traducătorul lor era cercetătorul, pasionatul de istorie, cel ce
întârzia ore prelungi în arhivele Europei, reverberate în dezbaterile sale
interioare și-n întrebările care-l frământau, exprimate în adevărate amfiteatre
de idei cu prilejul lansărilor, cu precădere în medii universitare, la Sibiu,
Cluj-Napoca, Brașov, Târgu-Mureș, București.
Nu a
trăit într-o lume favorabilă preocupărilor sale, seriozității sale
intelectuale, exigenței sale; o lume a descumpănirilor, a oamenilor cu capul
prea strâmt (expresia îi aparține lui Mihai Eminescu), o lume a iepurilor
speriați, dar care nu a putut să-i amenințe altitudinile spirituale. Întâlnirea
cu aceste tezaure de spiritualitate ale lumii au fost marile lui bucurii,
povestea vieții lui. Iar povestea aceasta nu are sfârșit. E ca răsăritul de
soare. Imaginea ar putea intra în portretul omului christic pe care l-a definit
Grigore Vieru în Al doilea testament, omul ca osie a lumii în arderi și
speranțe, suferințe și iubire. Nicolae Dan Cetină a fost al arderilor și
speranțelor, al suferințelor și al iubirii.
La
Adunarea Națională a Blajului din mai 1848, Bărnuțiu, Barițiu, Cipariu, Șaguna
erau purtați pe brațe de mulțimea trează la fire pentru că „punturile” națiunii
române transilvane votate atunci erau sfinte, jurate cu o mână pe inimă și alta
ridicată spre cer în numele Bunului Dumnezeu. Așa jură cei aleși să apere, în
timp, potirul de lumină al nădăjduirilor lumii. Cărțile traduse de Nicolae Dan
Cetină reprezintă nădăjduirile unor altare de jertfă ale lumii, prin ele
reflectând la nesfârșitu-i dramatism și nesfârșita-i amenințare, căci, cum
consemnau autorii studiați și traduși, lumea nu va scăpa de alte și alte
năvăliri ale răului, între care și ororile războaielor. De aceea cărțile
războiului trebuie cunoscute, deschise tocmai la pagina avertismentelor.
Nicolae Dan Cetină ne-a îmbogățit cu astfel de cărți, lăsându-ne ca mesaj etern
emoția din cuvintele poetului: acoperiți-mă cu a iubi-iubire!
Dr. Valentin Marica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu