duminică, 19 iunie 2016

Octavian Bucur, Carmen Bucur, TOPLIȚA ROMÂNĂ ÎN PRESA SCRISĂ DIN PERIOADA CEAUȘISTĂ (1965-1989), 2016



 

Coperta 4 (fragment)

INTRODUCERE

Despre TOPLIŢA – ROMÂNĂ  s-a scris mult de-a lungul timpului. Referiri la istoricul localtăţii, la aşezare, resurse naturale, viaţa socială şi economică, sistemul administrativ, culte, învăţământ etc.,  găsim în diverse lucrări ştiinţifice publicate, mai vechi sau mai noi, broşuri, almanahuri, micro-monografii, studii monografice, articole  apărute în ziare sau reviste, atât în limba română, maghiară sau germană. Au existat încercări de a elabora o MONOGRAFIE a Topliţei, completă, în care să se regăsească toate aspectele ce presupun un asemenea gen de lucrare ştiinţifică. Până în momentul de faţă nu cunoaştem să fi fost tipărită şi publicată o astfel de operă scrisă.
Demersul nostru este şi el limitat. Încercăm a vă prezenta localitatea TOPLIŢA – ROMÂNĂ şi localităţile din zonă: Gălăuţaş, Sărmaş, Hodoşa, Subcetate, Bilbor, Borsec, Corbu, Tulgheş, aşa cum apar ele reflectate în presa scrisă din perioada “CEAUŞESCU”, adică între anii 1965 – 1989. Evident că, alături de prezentul epocii, apar referiri la trecutul aşezărilor, date comparative dintre prezent şi trecut, cu bătaie de perspectivă spre un viitor, considerat în acea vreme… “LUMINOS!”.
Considerăm că, deşi a trect numai un sfert de veac de la REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989, de la căderea unui regim dictatorial, că încă nu s-au limpezit apele, este necesar a reflecta asupra acestei perioade atât de controversate şi a trage unele concluzii care să ne ajute să descifrăm unele aspecte mai cu seamă de ordin economic şi politic, ce a fost bun şi ce a fost rău în cei aproape 25 de ani de sistem comunist. Noi, autorii, ne vom mărgini numai la a selecta şi prezenta faptele, aşa cum apar ele expuse şi interpretate de către autorii articolelor publicate în presa scrisă a vremii, fără părtinire, la modul obiectiv, lăsând cititorilor libertatea de a se apleca asupra rândurilor şi a medita la evenimentele, acţiunile, demersurile, măsurile, faptele, relaţiile inter-umane şi inter-instituţionale etc. din perioada  anilor 1965-1989.
Ne-am străduit, pe cât a fost posibil, să facem o selecţie a materialului consultat, să-l restrângem la ceea ce este esenţial şi concludent, să eliminăm din articole formulările tipice, standardizate, axate pe elogii la adresa cuplului dictatorial, să ne concentrăm atenţia asupra unor cifre, statistici cu privire la dezvoltarea economiei în ansamblul ei, la învăţământ, cultură, sănătate, la alte aspecte  ale vieţii oraşului Topliţa şi a localităţilor din zonă, reflectate în articolele de presă. În situaţiile în care am considerat că articolele trebuie redate ad integrum din considerente de ordin estetico-literar, de a nu ciunti unitatea compoziţională, am procedat ca atare. Altfel, am recurs la a combina fragmente semnificative din articole, extrase, citate sau la prezentarea rezumativă. În toate cazurile am făcut trimiteri la sursele bibliografice, citatele şi extrasele fiind puse între ghilimele.
Articolele asupra cărora ne-am aplecat în studiul nostru au fost publicate, în marea lor majoritate, în ziarele “Forestierul Văii Mureşului”, “Informaţia Harghitei”, “Harghita”- supliment periodic al “Informaţiei Harghitei”, “Scânteia”, “Scânteia Tineretului”. Menţionăm că exemplarele din ziarul “Forestierul Văii Mureşului” ne-au fost puse la dispoziţie, spre documentare, de către  Karoly Cziriak din Topliţa, făcând parte din colecţia personală a Domniei-Sale, fapt pentru care îi suntem profund recunoscători. Celelalte titluri de ziare sau publicaţii utilizate aparţin autorilor cărţii, arhivei lor personale.
Pentru o mai bună informare a cititorilor, vom face câteva referiri la ziarele mai sus menţionate.
La 15 martie 1963, a apărut primul număr al „Forestie­rului Văii Mureşului”. „În ce­le 150 de numere de până acum (aprilie 1970) - condus cu multă competenţă şi îndrumat zi de zi de către comitetul de partid pe unitate - „Fores­tierul Văii Mureşului” a oglindit în paginile sale succesele dobândite de oamenii muncii din sectoare­le de exploatare, industria­lizare, transport, construcţii ­- investiţii şi a celor de la ocoalele silvice, în lupta lor pentru a da patriei mai multe produse din lemn şi de calitate  tot   mai  bună”.
„Ziarul de uzină”  „a fost şi rămâne în continuare pen­tru unitate o adevărată tri­bună   de   mobilizare a  celor ce muncesc la îndeplinirea planurilor economice,  valorificarea superioară a materialului lemnos, creşterea producţiei  şi productivităţii muncii, reducerea preţului de cost şi obţinerea de eco­nomii peste cele planificate, punând un accent deosebit pe evidenţierea şi populari­zarea metodelor şi procede­elor înaintate de muncă, pe stimularea întrecerii socialis­te în vederea îndeplinirii nivelurilor, proporţiilor şi ritmu­rilor prevăzute în planurile de stat”.
„Luptând în permanenţă pentru promovarea noului, aducându-şi contribuţia la pro­gresul general al unităţii, „Ziarul de uzină” a luat atitudine împotriva a tot ceea ce e vechi şi retrograd, a tot ce frâna mersul înainte, prin articole, foiletoane, note, caricaturi, prin rubrica „În vârful ţapinei” unde au fost combătute conservatorismul, rutina, birocratismul, indis­ciplina în muncă şi societa­te, promovându-se critica principială, obiectivă, tovă­răşească”.
„Gazeta a manifestat o preocupare sistemati­că pentru nivelul şi eficaci­tatea muncii de propagandă, pentru lărgirea sferei de cu­prindere, pentru îmbogăţirea formelor şi metodelor de cu­prindere a ei. În paginile sale s-au analizat diferi­te aspecte ale desfăşurării învăţământului de partid, ale propagandei prin conferinţe, lectorate etc, cum este le­gată activitatea ideologică de viaţă, cum aceasta influ­enţează nemijlocit lămurirea şi rezolvarea întocmai a ace­lor sarcini care se situează pe prim plan la un moment dat”.
„Prin   rubrica  „Viaţa de  par­tid” sau paginile speciale au fost tratate problemele construcţiei de partid, aducându-se un aport însemnat la rezolvarea cu succes a sar­cinilor ce stau în faţa organizaţiilor de partid, contri­buind la întărirea rolului de conducător al acestora în toate domeniile activităţii politice, economice şi culturale. Orientarea justă, forţa de convingere, caracterul combativ al „Forestierului Văii Mureşului” sunt chezăşia întăririi permanente a spiritu­lui de partid al întregii pre­se din ţara noastră, de res­pectare cu sfinţenie a prin­cipiului conducerii de către partid, de legare tot mai strânsă cu viaţa, cu masele”. (Vezi: CIOBA VICTOR, secretar al comitetului de partid U.E.I.L. Topliţa, Tovarăş de muncă şi luptă, în „Forestierul Văii Mureşului”, Anul VIII, nr.150 din 30.04.1970)
N.N. “Forestierul Văii Mureşului” îşi încetează apariţia  pe la mijlocul anului 1974.
“Informaţia Harghitei” apare în  anul 1968, odată cu noua împărţire teritorială a României pe judeţe. Se constituie ca un organ de presă al Comitetului Judeţean P.C.R. Harghita, având un colectiv de redacţie în fruntea căruia se găseşte un redactor şef, precum şi reporteri, colaboratori din teritoriu. Periodic, alături de “Informaţia Harghitei”, ca supliment al acesteia, este editat ziarul, format revistă, “Harghita”. “Informaţia Harghitei” îşi continuă activitatea şi după Revoluţia din Decembrie 1989, schimbându-şi denumirea în “Adevărul Harghitei”, apoi, după o bună bucată de timp, revenindu-se la vechea denumire, “Informaţia Harghitei”.

NOTĂ: Colectivul de redacţie al ziarului „Informaţia Harghitei” în anul 1986: Teodor VANCU (redactor-şef); Nicolae BUCUR (redactor-şef adjunct);     Ştefan DANCIU, Mihail FILIMON, Ladislau SZILVESZTER,  Nicolae  ŞANDRU. Redacţia: Miercurea-Ciuc, Str. 7 Noiembrie, nr. 45; Administraţia:   Str. 7   Noiembrie   nr    45.

Colegiul de redacţie al ziarului „Informaţia Harghitei” în anul 1989: Teodor VANCU (redactor-şef), AMBRUS    Edit,    Nicolae BUCUR (redactor-şef ad­junct), Ştefana DRĂGHICI, Mihail FILIMON, Ion NETE, SZILVESZTER Ladislau.

„Scânteia” este organul de presă al Partidului Comunist Român. Dispare oficial prin Hotărâre de Guvern după Revoluţia din 1989.

„Scânteia Tineretului” este organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist din România. Este desfiinţat prin Hotărâre de Guvern după Revoluţia din 1989.

Volumul de faţă este rodul unei munci susţinute de câţiva ani de zile. Este extrem de greu  a te hotărî să redactezi o asemenea lucrare, bazându-te pe articole scrise de ziarişti consacraţi, cu o activitate rodnică prestată în toţi aceşti ani de dictatură, majoritatea dintre ei continuându-şi munca de jurnalişti şi după Revoluţia din 1989. Mai ales că toate ziarele erau supuse cenzurii, articolele trebuiau să respecte anumite canoane şi să se integreze în cerinţele impuse de către organismele politice de îndrumare şi control ale statului socialist. Însă, credem cu tărie, că în afară de unele excepţii, ziariştii şi-au făcut datoria în mod conştiincios, reflectând adevărul, respectând principiul deontologic, ocolind cu dibăcie subiectele impuse ideologic, îmbrăcându-le prin talent scriitoricesc şi eludare a minciunii, a falsurilor, într-o formă cât mai apropiată de realitatea cotidiană, obiectivă, neferindu-se a critica unele aspecte negative ce se manifestau în varii domenii de activitate, asumându-şi ideile şi propunerile pentru lichidarea stărilor de fapt constatate.
Privind cuprinsul cărţii, acesta este structurat în capitole şi subcapitole tematice, reflectând toate aspectele referitoare la Topliţa şi localtăţile din zonă, atât cât ele au fost înglobate în articolele de presă. Întrucât volumul informaţiilor era extrem de bogat, am recurs la a scana sutele de poze din articole şi a le transpune în format electronic, pe CD, p.p., Anexe la lucrarea propriu-zisă.
Ne exprimăm, în final, încrederea că lucrarea de faţă va fi bine primită de publicul cititor, ea constituindu-se într-un reper istoric prin reflectarea unei epoci care nu poate fi trecută cu vederea, sub tăcere, fiind o parte consistentă a vieţii social-politice, economice, culturale a oraşului Topliţa şi a localităţilor din zona acestuia, manifestată într-o perioadă extrem de încâlcită, mult discutată şi controversată, din ultimul pătrar al secolului al XX-lea.
Autorii
CUPRINS

   PREFAȚĂ: Până la urmă, ceea ce rămâne din viață este memoria (Mihail Groza)

    INTRODUCERE (Autorii)
    I. PRIMĂRIE, CONSILIU POPULAR, EDILITAR-GOSPODĂREŞTI
    II. AGRICULTURA DIN TOPLIŢA LA NIVELUL C.A.P.-ULUI
ŞI AL GOSPODĂRIILOR INDIVIDUALE
1. SCURTĂ PREZENTARE A EVOLUŢIEI SISTEMULUI ORGANIZAŢIONAL AL AGRICULTURII DIN TOPLIŢA
2. COOPERATIVA AGRICOLĂ DE PRODUCŢIE TOPLIŢA. ORGANIZARE, DATE STATISTICE, REALIZĂRI, DEFICIENŢE
3. RECAPITULAREA UNOR DATE STATISTICE ŞI A UNOR LUCRĂRI ÎNTRE SEPTEMBRIE 1979-SEPTEMBRIE 1989 LA C.A.P TOPLIŢA
4. AGRICULTURA DIN LOCALITĂŢILE NECOOPERATIVIZATE DIN ZONA TOPLIŢA
5. S.M.A. TOPLIŢA
6. STAREA AGRICULTURII DIN TOPLIŢA ÎN ANUL 2015
    III. INDUSTRIA DE EXPLOATARE ŞI PRELUCRARE A LEMNULUI
1. U.E.I.L. / C.E.P.L. TOPLIŢA
2. U.P.L. / C.I.L. GĂLĂUŢAŞ
3. FABRICA DE CHERESTEA HODOŞA
4. PRINTRE  FORESTIERII DE LA GURILE DE EXPLOATARE DIN ZONA TOPLIŢA
    IV. INVESTIŢII. CONSTRUCŢII  INDUSTRIALE, OBIECTIVE ECONOMICE  ŞI  SOCIALE, BLOCURI DE LOCUINŢE. PROSPECŢIUNI  GEOLOGICE
1. A.C.M.R. PIATRA NEAMŢ. S.C.F.I. TOPLIŢA
2. T.A.G.C.M. MUREŞ. / I.A.C.M. HARGHITA, BGRIGADA DE ANTREPRIZĂ NR. 4 TOPLIŢA
3. I.P.E.G. HARGHITA
    V. INDUSTRIA UŞOARĂ
1. FABRICA DE TRICOTAJE TOPLIŢA
2. FABRICA DE ÎNCĂLŢĂMINTE DIN TOPLIŢA
    VI. INDUSTRIA CHIMICĂ
1. ATELIERUL DE PROTECŢII ANTICOROZIVE DIN TOPLIŢA
VII. INDUSTRIA DE EXPLOATARE A RESURSELOR MINERALE
1. APEMIN BORSEC
2. IZVOARELE CU APĂ MINERALĂ DIN BILBOR
3. CARIERA DE TRAVERTIN BORSEC
4. MINA DE CĂRBUNE DIN BORSEC
    VIII. ÎNTREPRINDEREA DE GOSPODĂRIRE LOCALĂ TOPLIŢA
    IX. TRANSPORTURI
1. U.F.E.T. / U.M.T.C.F. TOPLIŢA
2. AUTOBAZA I.T.A. TOPLIŢA
    X. COOPERAŢIA MEŞTEŞUGĂREASCĂ
1. COOPERATIVA „MUNCA COLECTIVĂ” TOPLIŢA
2. COOPERATIVA „CĂLIMANUL” TOPLIŢA
3. UNITĂŢILE PRESTATOARE DE SERVICII DIN COMUNA SUBCETATE
    XI. COMERŢ
    XII. SĂNĂTATE
    XIII. CULTURĂ. EDUCAŢIE POLITICO-IDEOLOGICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ
1. ACTIVITĂŢI  CULTURAL – ARTISTICE
2. ZILELE CULTURII TOPLIŢENE. FESTIVALUL „MIORIŢA”. SESIUNI DE REFERATE ŞTIINŢIFICE ORGANIZATE ÎN CADRUL CELOR DOUĂ ACŢIUNI. INTERVIURI, OPINII ALE PARTICIPANŢILOR
3. EDUCAŢIA POLITICO-IDEOLOGICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ. ACŢIUNI
4. UNIVERSITATEA POPULARĂ DIN TOPLIŢA
5. BRIGĂZI ŞTIINŢIFICE
6. ACTIVITATEA BIBLIOTECII DIN TOPLIŢA
7. ACTIVITATEA CINEMATOGRAFULUI DIN TOPLIŢA
8. SĂRBĂTORI NAŢIONALE ŞI TRADIŢIONALE
    XIV. ACTIVITATEA SPORTIVĂ
1.ATLETISM
2. BASCHET
3. BOX
4. CARTING
5.CULTURISM
6. FOTBAL
7. ORIENTARE TURISTICĂ
8. PESCUIT SPORTIV
9. POPICE
10. ŞAH
11. SANIE
12.SCHI
13.TENIS DE CÂMP
14.TENIS DE MASĂ
15.VOLEI
    XV. TURISM. STAŢIUNI BALNEARE
    XVI. SILVICULTURĂ. OCOLUL SILVIC DIN TOPLIŢA ŞI BORSEC
    XVII. ELECTORALE
    XVIII. ORGANIZAŢII DE MASĂ POLITICE ŞI OBŞTEŞTI
1. P.C.R.
2. F.D.U.S.
3. U.T.C.
4. PIONIERI
5. ORGANIZAŢIILE SINDICALE
6. ORGANIZAŢIILE DE FEMEI
    XIX. ACŢIUNI DE MUNCĂ PATRIOTICĂ
    XX. ÎN PREAJMA ŞI ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DIN 1989
    XXI. SITUAŢIA DE DUPĂ ARESTAREA CUPLULUI CEAUŞESCU ŞI EXECUŢIE
    XXII. DIVERSE
1. ABATORUL TOPLIŢA
2. VETERANII DE RĂZBOI. AMINTIRI. ACŢIUNI
3. EXPUNERI. SIMPOZIOANE.DEZBATERI
4. ASOCIAŢII PROFESIONALE
5. BANCA NAŢIONALĂ
6. BRUTĂRIE
7. C.E.C.
8. C.F.R.
9. CALAMITĂŢI NATURALE
10. CENACLU  LITERAR
11. CIRCULAŢIE
12. CONTROL OBŞTESC
13. CRUCEA ROŞIE
14. DIFUZAREA PRESEI
15. P.T.T.R.
16. DRUMURI. ŞOSELE NAŢIONALE
17. ECOLOGIE
18. RECUPERAREA DEŞEURILOR
19. MITINGURI
20. MONUMENTE ISTORICE. TROIŢE
21. MUZEUL DIN TOPLIŢA
22 . PECO
23. POMPIERI
24. TABERE DE CREAŢIE
25. APROVIOZIONAREA POPULAŢIEI CU COMBUSTIBIL
26. CLĂDIRI MAI VECHI NEDEMOLATE DIN CENTRUL TOPLIŢEI
27. CLĂDIRI ŞCOLARE CONSTRUITE ÎN PERIOADA CEAUŞESCU
28. PRIMELE CLĂDIRI CONSTRUITE ÎN PERIOADA CEAUŞESCU DE LA BUGETUL DE STAT
29. I.R.E.M.
30. JURIDICE
31. JUSTIŢIE. MILIŢIE.  INFRACŢIUNI
32. FRUNTAŞI ÎN ÎNTRECEREA SOCIALISTĂ
CONCLUZII / VORBE DE CLACĂ!
 
 

Nota Bene: 
    Această carte - document este o continuare a preocupărilor autorilor de a căuta referințe despre  orașul Toplița în publicistică. 

marți, 14 iunie 2016

CARTEA ZORENIULUI, Coordonatori: Simion Adam și Valentin Marica



Editura Codruța-Cezara Marica, Colecția Via lucis, 2016, 350 p.


Subintitulată Eseu despre binecuvântarea unui sat bistrițean, Cartea Zoreniului este monografia unui sat aparținând localității Sânmihaiu de Câmpie, din județul Bistrița- Năsăud – chintesență de istorie, etnografie, spiritualitate. Este o monografie științifică și lirică, în egală măsură, o lucrare unică, în care documentația științifică riguroasă coexistă cu „documentele emoțiilor”, cu „zefirul aducerilor-aminte” ale celor trăitori în sat. La realizarea cărții au contribuit multe și felurite forțe, sub coordonarea atentă a profesorilor Simion Adam și Valentin Marica.
Se vrea a fi, și este, cartea întoarcerii în sat, deoarece „tot ce ne aparține mai deplin și este crescut mai viu în sat se află” (Ernest Bernea), deoarece „aici se vindecă setea de mântuire”, aici este locul în care casele devin schituri și frunțile oamenilor, înfiate în veșnicie, catapetesme, vestind cântarea cea nouă”. (Valentin Marica)
Zoreniul e satul care poartă în numele lui lumina, așa cum Lancrămul lui Blaga poartă în numele său lacrima. Și Zoreniul este satul cu „rânduială, sămânță și rod, răbdare, taină și speranță” (V.M.)
Pe coperta principală a cărții avem imaginea stului Zoreni, un „Sat mic, cât e un deal şi-o vale,/ Dar cât e câmpia lui Dumnezeu.” (V. Marica, Poveste), traversat de DJ 151, care leagă municipiul Bistrița de orașul Luduș, cu ramificații în Sărmășel spre Târgu-Mureș și Cluj-Napoca, cu biserică falnică în centru, în jurul căreia sunt orânduite casele și gospodăriile celor 110 de familii cu 170 de suflete. Satul Zoreni, tot mai împuținat, este unul bogat, „cu amintiri și binecuvântare dumnezeiască, mergând spre zilele ce vin cu fruntea înseninată și pașii drepți”. (Pr. Paroh Petru Georgiță – Peica)
Cuvântul înainte: Satul Zoreni, în sacra ardere de sine, este semnat de Prof. Dr. Valentin Marica, fiu al satului Zoreni.
În capitolul II, Întâmpiări, își dau girul pentru publicarea cărții și pentru înălțarea Monumentului Țăranului Român în satul Zoreni: Prefectul Ioan Țintean, Președintele Consiliului Județean Bistrița-Năsăud Radu Moldovan, Primarul comunei Sânmihaiu de Câmpie Ioan Mate, Pr. Paroh Petru Georgiță – Peica, prof. Valentin Marica.
Capitolul III, Zoreni, istorie și viață, este scris de profesorii Simion Adam (condiții geologice, climatice, hidrologice, solurile, vegetația și flora, sănătate, școala, cultura, arta, biserica), Dana Rus ( istorie) și Elvira Marica (etnografie și folclor).
Felicitări domnilor profesori, în special doamnei Dana Rus pentru abordarea subcapitolelor privitoare la istoria satului Zoreni, devenirea sa fiind analizată în contextul mai larg al zonei Bistrița-Năsăud, respectiv al Transilvaniei, ca reflex al marilor schimbări politice, economice, sociale, începând din neolitic și până în prezent, bazându-se pe o elocventă documentare arheologică, îndeosebi pentru perioada anterioară anului 1329, prima atestare a satului, și o riguroasă documentare științifică, pentru ultimele șase secole.
Pozele, fără a fi numeroase, ilustrează simbolic trecutul și prezentul acestei așezări, momente din viața satului, specificul etnografic.
Simboluri de prim rang sunt Crucea și biserica, simboluri ale credinței, apoi frasinul din „Țântirim”, simbol al dăinuirii. Cartea se deschide cu imaginea Crucii – Reverența luminii - din Dealul Zoreniului. Binecuvântați de această cruce, pătrundem în universul cărții, la fel ca în atmosfera romanului Ion, de Liviu Rebreanu. 


Pe ultima copertă a cărții aflăm Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din satul Sălcuța, o bisericuță din lemn datând din secolul al XVII-lea, cu altarul pictat în 1779, iar naosul și pronaosul pictat în 1788. 

Fotografiile sunt bine alese, unele cu vădită valoare etnografică (portul, locuința și gospodăria, personalități). Sunt folosite cu parcimonie, căci fundamental rămâne în carte Cuvântul. Nimic de prisos. Și totuși, ele exprimă o lume, un univers de viață. Privind fotografia cu Susana Marica și fiica Maria (1957, p. 19), a familiei Toader și Ana Mânecan (p. 20) sau fotografia unor tineri (p. 175), observăm frumusețea portului românesc al zonei, dar și îngemănarea motivelor geometrice cusute pe ii cu cele de pe covoarele din fundal, podoabe ale interiorului casei țărănești. Alte fotografii - Casa Marica Ilie (p.101, 163) și Casa lui Mureșan Ionică (p. 102) - ilustrează arhitectura casei tradiționale din lemn, de formă dreprunghiulară, cu târnaț în față. 


Reținem câteva din titlurile mărturisirilor din capitolul IV, Zefirul aducerilor-aminte sau Satul Zoreni povestit de ai lui: Satul copilăriei mele, În casa veche cu pridvor, Gânduri nespuse, Satul cu nume de zori, Locul natal și casa părintească rămân în sufletul meu, Retrăind o poveste, Zoreni – cuibul visurilor, A fost odată!, La Zoreni, casele se roagă să nu le uităm etc.
Capitolul V. În plaiul zoririlor. La Zoreni, în căutarea scriitorului Valentin Marica. Un reporataj de Pr. Dr. Silviu Negruțiu.
Capitolul VI: Din Poemele Zoreniului sau Absidă pentru ziua a treia – Valentin Marica
Capitolul VII. Cuvinte de scris pe soclul Monumentului Țăranului Român din Zoreni, cu: Nicolae Băciuț, Vasile Chiorean, Alexandra Belciug, Maria Borzan, Ioan Lăcătușu, Vasile Bota, Meniuț Maximinian, Melania Cuc, Florin Bengean, Rodica Brândaș, Lorinczi Francisc-Mihai, Daniela Cecilia Bogdan, Timoftei Găurean, Maria Daniela Pănăzan, Doina Dobreanu.



Reverberantul cânt al obârșiei
Domnului Valentin Marica

Despre satul românesc și țăranul român s-a scris mult, iar unii dintre scriitorii noștri le-au înălțat monumente întru recunoștință prin discursurile lor de recepție în Academia Română: Mihail Sadoveanu în Poezia populară (1923), Liviu Rebreanu în Laudă țăranului român (1940) și Lucian Blaga în Elogiul satului românesc.
Încep prin a reaminti mărturisirea de credință a scriitorului moldovean: „poporul este părintele meu literar”, „trecutul pulsează în mine ca un sânge al celor dispăruți”, „mă simt ca un stejar, cu mii și mii de rădăcini înfipte în pământul neamului meu… De la aceste fermecate izvoare de apă-vie cată să se adape toți cei care cântă și se simt ai acestui popor și ai acestui pământ.”
Pentru Lucian Blaga, satul şi folclorul reprezintă expresia sensibilităţii colective ancestrale, sunt elementele de referinţă pentru a defini în trilogia culturii „matca stilistică” a neamului românesc şi a o releva în poeziile sale.
„Copilă, pune-ţi mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu şi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva”. (Sufletul satului) Nimeni în afară de Blaga nu a formulat atât de convingător ideea că „veşnicia s-a născut la sat”. Satul lui Blaga este ca o fiinţă vie, are suflet care poate fi perceput prin simţurile noastre: „Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte”. (Sufletul satului) În viziunea lui Blaga, există o armonizare între ritmul vital al satului cu cel cosmic, a cărui durată este eternitatea.
În satul poetic blagian, veşnicia este asigurată de valori durabile. Blaga este interesat de satul permanenţelor sufleteşti ale neamului: „din satul românesc au izvorât valori spirituale, care, de-a lungul timpului, s-au fixat într-o matrice şi au impus un popor. Când Blaga spune, într-o formulare de rezonanţa unei sentinţe: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, el are în vedere durata eternă a unor atribute umane (vectori stilistici) dintr-un anume spaţiu rural[1].”
Valentin Marica, al cărui precursor pe tărân poetic și filosofic este Lucian Blaga, simte același impuls interior al întoarcerii în satul originilor sale - Zoreni din câmpia transilvană -, Edenul său terestru, unde își regăsește liniştea sufletească, trăind plenar, și el, sentimentul eternităţii.
Volumul Absidă pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului (2010), cuprinde versuri care, după mărturisirea poetului, sunt „ţesături de cer din reîntoarcerea mea la fiorul dintâi”; sunt expresia chemărilor satului natal și ale unor perpetue întoarceri. Poezia Poveste, care prefaţează volumul, este o poveste lirică despre geneza acestui „sat mic, cât e un deal şi-o vale”.
Pentru Lucian Blaga, elementele de pastel din poezia Izvorul sunt pretext pentru reflecţie filozofică: în contrast cu marile schimbări pe care le cunoaşte omenirea în devenirea ei istorică, în contrast cu trecerea rând pe rând a generaţiilor în neant, ceea ce rămâne întru veşnicie sunt natura şi satul, natura simbolizată în aceste versuri prin izvorul firav din Lancrăm, element de confluenţă al realităţii cu legenda şi mitul.
Împărăţii s-au prăbuşit./ Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor.// Păduri s-au stins. Şi rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veşminte de pământ luând. Dar şipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în şir/ de câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care Parcele îl torc .”( Izvorul)
Veșnicia s-a născut la sat! Țăranul, al cărui nume vine de la terra, ne-a purtat neamul prin istorie, i-a asigurat dăinuirea și identitatea, ne-a păstrat limba.
„Neschimbat e numai satul” conchidea Lucian Blaga în poezia Întoarcere, asemenea lui Dumnezeu. Dar, trăim vremuri schimbătoare, de rătăcire pe drumul întortocheat al globalizării, al pierderii identităților naționale.[2] Avem nevoie să recunoaștem adevăratele valori ale neamului nostru: satul, ca reper fundamental, cultura tradițională, familia, legătura cu divinitatea. E nevoie să atragem atenția asupra satului românesc, să-i redescoperim frumusețile și resursele sale de primenire spirituală, să dorim să revitalizăm cultura națională
Aș considera Monumentul Țăranului Român, pe care intenționați să-l ridicați în satul natal, Domnule Valentin Marica, nu doar un imn de slavă închinat țăranului român de aici și pretutindeni, ci și poemul dăltuit în granit, alăturat poemelor de cuvinte închinate Zoreniului: „E-n pământ şi e în stele/ Cumpăna fântânii mele”.
                           Doina Dobreanu


[1] Vasile Fanache, Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga, Editura Dacia, Colecţia Universitaria, Seria Philologica, Cluj-Napoca, 2003, p. 114
[2] Laborioasa construcție a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naționale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucției, pentru a se putea înălța pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi... Satanizarea noțiunii de națiune, naționalitate, naționalism de către internaționalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violență și are aceleași victime: tradiția, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie ", a spus Blandiana.

luni, 6 iunie 2016

Octav Ardeleanu, ELEGIE PENTRU CORA și PARADOXUL IDENTITĂȚII

I. Elegie pentru Cora [1]


Romanul Elegie pentru Cora face pe deplin dovada vocaţiei scriitoriceşti a lui Octav Ardeleanu, poet şi prozator topliţean, pseudonimul literar al profesorului Doru-Octavian Bucur.
Titlul romanului – Elegie pentru Cora – sugerează ideea unui posibil roman liric, care propune o poveste tristă de iubire. Citind cartea, această idee se consolidează, înţelegând că este vorba, într-adevăr, de o poveste de iubire, dar o iubire incompatibilă, care contravine moralităţii unei lumi închistate în respectarea unor norme etice ancestrale, o iubire dintre un bărbat la anii maturităţii – profesor de matermatică şi director de şcoală, Theodor Ardeleanu, divorţat şi tatăl unei fetiţe – şi o adolescentă. Este vorba despre un sentiment profund, sincer, platonic la început, dar mărturisit în timp. Este însă o iubire neîmplinită care se prelungeşte dincolo de moarte, în eternitate şi care, prin intensitatea ei, învinge timpul.
Titlul romanului este de fapt însuşi titlul scrisorii scrise de Theodor Ardeleanu, la senectute, pentru Cora, un testament liric, o declaraţie de iubire veşnică:
„Sufletul meu din eter va tânji mereu după tine, după chipul şi trupul tău. Nu mai este mult, viaţa pământeană trece ca un vis, ca o umbră ce alunecă nestingherită peste munţii înalţi şi văile adânci, şi ne vom da mâna din nou, vom fi liberi, liberi, pentru că numai în moartea eternă, care este viaţa nesfârşită, vom putea merge braţ la braţ, să ne cuibărim, fără teamă, unul în altul, să ne contopim într-o singură fiinţă, cea a Totului sau a Nimicului, nu contează care dintre ele, vom străbate veacurile nenumărate şi nemăsurate, întrupându-ne cândva, nu se ştie când, dar de data asta, în acelaşi spaţiu şi timp, nu voi mai îngădui hazardului să ne joace din nou festa, vreau o viaţă de om sau de plantă sau de ce-o fi, alături de tine. Până atunci voi visa mereu – că altă îndeletnicire nu voi mai avea – la întâlnirea noastră din Eden, te voi întâmpina cu aceleaşi gânduri senine şi cu aceeaşi emoţie în glas, ca dintotdeauna. În haosul de început, ne vom aşeza la Masa Tăcerii şi vom depăna amintiri, făcându-ne planuri de viitor, numai noi doi, în pulberea cosmică sau într-o rază de lumină, rătăcitoare printre galaxiile în derivă, intrând pe Poarta Sărutului spre Coloana Fără De Sfârşit a Iubirii”.
Ca formulă, romanul ne aminteşte de tiparul „poveştii în poveste” sau a „poveştii în ramă”, dar şi de „dosarul de existenţe” al lui Camil Petrescu din Patul lui Procust.
Structural, romanul se desfăşoară pe două planuri. În primul plan, care reprezintă rama, personajele sunt două, povestitorul/ naratorul, identic cu autorul cărţii, Octav Ardeleanu, şi vărul acestuia, Bogdan/Dan, profesor de literatură, căruia unchiul Theo îi încredinţase dosarul său cuprinzând pagini de memorialistică, poezii, acte personale şi testamentul liric –„Elegie pentru Cora”– adresat femeii care întruchipa visul său de iubire.
Povestea propriu-zisă îl are ca protagonist pe unchiul Theo, Theodor Ardeleanu, al cărui traseu existenţial poate fi reconstruit pe baza jurnalului scris de el însuşi, a poeziilor sale, a documentelor sale personale şi a celor câteva fragmente dintr-un posibil roman, în stil balzacian, încropite de nepotul său Bogdan. Aflăm din aceste fragmente despre înmormântarea unchiului octogenar, în anul 1993 şi despre cum a ajuns dosarul cu documentele acestuia în mâinile lui Bogdan.
Autorul recurge la un pretext literar inedit pentru a depăna firul poveştii lui Theodor Ardeleanu: nepoţii acestuia, Bogdan şi Octav, petrec împreună o seară într-o „crâşmă insalubră, aflată la subsolul unei clădiri impunătoare”, doar că Octav băuse apă, iar Bogdan numai votcă. Octav, nu doar văr, ci şi prieten, îl conduce pe Bogdan acasă şi se decide să rămână până dimineaţa la el. Deoarece nu poate adormi din cauza somnului agitat al vărului turmentat, citeşte tot ceea ce găseşte pe masa de lucru a lui Bogdan: fragmentele sale de roman şi tot ceea ce conţine dosarul unchiului Theo, culminând cu „elegia pentru Cora”.
Plecând dintr-un prezent ulterior morţii lui Theo Ardeleanu, confluenţa dintre secolul al XX-lea şi al XXI-lea, ne emoţionăm apoi de fiecare frântură a vieţii unchiului, nostalgii ale unui timp trecut, camuflate de veşmântul ironic al cuvântului, una din trăsăturile evidente ale stilului, care conferă cărţii savoare.
Ca cititor, simt aerul din acest colţ al României, îi recunosc mireasma. Este vorba de Topliţa, localitate care în roman apare denumită simplu, cu iniţiala T.


[1] Editura AcademicPress, Cluj-Napoca, 2005

II. Paradoxul identității


Am avut bucuria să citesc de curând manuscrisul romanului Paradoxul identității, al domnului profesor Doru-Octavian Bucur, al doilea după Elegie pentru Cora, publicat în 2006 și semnat cu pseudonimul Octav Ardeleanu.
Și recunosc, l-am citit pe nerăsuflate, nu pentru că întinderea redusă a acestuia permite acest lucru, ci pentru că tema, exprimată de însuși titlul, și maniera de abordare a acesteia sunt incitante, ca și ritmul dinamic al narațiunii asigurat de vivacitatea dialogurilor, sau armonizarea modalităților de expunere: narațiunea, dialogul, monologul interior și descrierea.
Îmi creasem falsa iluzie, citind primul capitol, expozițiunea, că scrierea ar fi mai degrabă o nuvelă și că pretențios este considerată roman – specie epică de largi dimensiuni, cu multe personaje, cu acțiune complicată, desfășurată pe multiple planuri. Dar, pe măsură ce mă adânceam în lectură, observând că povestea de viață a personajului principal Vlad Pădureanu interferează cu poveștile de viață ale celor cu care el relaționează, privite ca în niște oglinzi paralele, m-am lăsat convinsă că scrierea, chiar de mică întindere, este foarte densă în conținut, abordând sintetic o problemă care privește societatea românească contemporană: păstrarea identității etnice, culturale și individuale într-o lume amenințată de sindromul globalizării. Romanul este, așadar, actual prin problematică: drama existențială nu doar a unui individ, a unui neam, ci a umanității chiar.
Omul zilelor noastre, care dedică timp minim lecturii, găsește în acest mini roman – livre de poche, cum îl numește francezul - explicații potrivite, o dată cu Vlad Pădureanu, pentru criza de identitate, pentru paradoxul acesteia, pentru identitatea individuală și cea colectivă,  pentru fericire.
Personajul principal este profesorul de filosofie pensionar Vlad Pădureanu, a cărui problemă obsesivă devine clarificarea identității sale, căutarea răspunsului la întrebarea: Cine sunt eu? Personajul este simbolic: trăiește o dramă general-umană. Și numele său pare simbolic, exprimând însăși condiția sa dramatică: Pădureanu, nume românesc derivat din substantivul pădure, sugerează pe cel care trăiește în pădure, un loc care, simbolic exprimă un univers cu orizonturi limitate, enigmatic. Vlad, însă, este nume de războinic și mă trimite cu gândul la Vlad Țepeș. Vlad Pădureanu este și el un luptător, căutându-și cu răbdare adevărata identitate într-un labirint al îndoielilor.
Vlad Pădureanu trăiește în Topolnița, nume analog cu orașul Toplița, locul natal al scriitorului. Și analogia se realizează nu doar prin asemănările la nivel fonetic, ci și prin identificarea unor repere specifice acestui areal geografic precum: Valea Mureșului, Fabrica de cherestea, Mănăstirea Sfântul Ilie, Mănăstirea Izvorul Mureșului, Gheorgheni etc.
Vlad Pădureanu întreprinde mai multe călătorii la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, pentru a-l întâlni pe călugărul pustnic, trăitor într-o grotă din apropierea acesteia. Întrevederile sale cu acest sfetnic ne amintesc de întâlnirea tainică a domnitorului Ștefan cel Mare cu înțeleptul Daniil Sihastru, de la Izvorul Alb. Izvorul Alb – Izvorul Tămăduirii – Gura Izvorului.
Mănăstirea Izvorul Tămăduirii ne poate trimite cu gândul la Schitul Gura Izvorului, din Munții Călimani, situat în Toplița. Numele mănăstirii nu este întâmplător: acolo Vlad Pădureanu caută și găsește panaceul pentru tămăduirea sufletului său zbuciumat de îndoieli, vorbind cu pustnicul Ioachim și cu călugărul Paisie.
Vocația scriitoricească a profesorului toplițean am remarcat-o citindu-i romanul Elegie pentru Cora și poeziile sale. Cu vădită măiestrie artistică descrie, în prezentul roman, cadrul natural unde își găsise sălașul pustnicul Ioachim:
„Era o zi de toamnă târzie. Simfonia de culori putrede, sângerii, palide, aidoma sunetelor de orgă bătrână, respirând anevoie în catedralele gotice, era înviorată de verdele smarald al brazilor şi al pinilor rătăciţi printre paltinii cu pielea pestriţă, fagii falnici, cu braţe de caracatiţă, îndreptate spre toate zările, frasinii zvelţi, tufele de zmeură sălbatică ce protejau murişul care se întindea pe covorul moale de muşchii bătuţi de brumă. Vlad urma cărarea şerpuindă pe creasta muntelui, cu paşi rari şi siguri, ferind cu mâna dreaptă, pe alocuri, crengile slobozite în calea sa. Era însoţit de un călugăr pirpiriu, în odăjdii negre, lungi, care măturau frunzele ruginii de pe potecă.
   - Mai avem mult de mers, Elefterie? îl întrebă Vlad pe ţârcovnicul ce păşea în urma lui, sprijinit într-un băţ de alun.
   - Nu mai avem mult, d-le profesor, acuşica ajungem. Trecem de bradul acela mare din faţa noastră şi găsim destinaţia.
   Avu dreptate Elefterie. Nu era pentru prima oară când făcea pe călăuza spre acest loc de taină. În faţa noastră se deschidea un hău, străjuit de stânci, nişte coloşi din piatră, ciopliţi de dalta timpului, având, parcă, figuri omeneşti: bătrâni cu barbă sură şi cu mustăţi răsucite, cu braţele atârnând pe lângă corpurile lor izvorâte din valea adâncă, prăpăstioasă. Se zărea în peretele sur al primei stânci de care se apropiau o grotă; parcă un balaur uriaş deschisese  gura  pentru a-i înghiţi.”
Degustând din „lichidul miraculos de culoarea rubinului”, cu „aroma deosebită a soarelui topit în stacane”, oferit de profesor cu ocazia întâlnirii de la grota „de la stâncile pleşuve”, se statornicește între acesta și călugărul ermit o relație de comuniune spirituală, împărtășindu-și reciproc neliniștile cauzate de o aceeași criză de identitate.
„Mi-a fost greaţă de comunism – mărturisește pustnicul -, dar şi de capitalismul ăsta nenorocit, corupt până în măduva oaselor, mi-e scârbă. De aceea m-am retras aici, printre stânci. Măcar ele nu vorbesc ceea ce nu trebuie. Au glas, dar trebuie să-l înţelegi. Şi pădurea are glas, şi păsările, şi iarba. Glasul lor este mai dulce şi mai armonios decât al oamenilor. Şi eu, cândva, am avut o oarecare identitate, bine definită. Am crezut că o voi păstra până la sfârşitul vieţii. Şi în această direcţie m-am înşelat. Identitatea este ceva subiectiv, schimbător, nu ne este dată pentru totdeauna, de aici criza de identitate, “paradoxul” acesteia. Mai multe nu-ţi voi spune despre mine, d-le profesor, ajunge atât.”
Călugărul Ioachim cu „chilia cuibărită în stâncă” și părintele Paisie se cunosc din tinerețe: au fost colegi de seminar la Socola, apoi preoți militari pe frontul de Est. Vremurile, mereu schimbătoare, le-au schimbat identitatea. Împreună au fost în lagărul din Urali, apoi la Canal. „Acolo ne-am pierdut identitatea, Ioachime!”, spune Paisie. Paradoxul identității, își exprimă el părerea, e o „pasăre neagră (…) Pasărea asta ne pândeşte pe toţi. Nu ştim de unde vine. Din cuvinte nerostite, ascunse, tăinuite, răsucite, răstălmăcite, minciună, falsitate, duplicitate şi câte şi mai câte.
Cuvintele se ascund în umbra lor. Şi lumina are capcanele ei, uneori nu vezi lucrurile aşa cum sunt din cauza efectului de orbire al acesteia. Viaţa omului are nişte roţi dinţate precum vârtelniţa mea pentru curent electric. Când se gripează, trebuie unse. Ale vieţii, cu iubire şi iertare, credinţă, smerenie, ale maşinăriei mele, cu vasilină. Orgoliile, ura, clevetirea, blestemul, minciuna distrug întregul angrenaj al unei familii, pe care o falimentează, o pun pe butuci, aşa cum fac ai noştri  guvernanţi cu ţara asta atât de frumoasă. Păcat!”
Vlad Pădureanus-a trezit de mai multe ori într-o criză de identitate, de fiecare având altă cauză. Întrebările pe care și le adresează sieși, le mărturisește ermitului:
„M-au trimis acasă, părinţii mei fiind consideraţi exploatatori, capitalişti, duşmani ai poporului! Cu greu am fost înscris la un liceu din Arad, punând o pilă soţul surorii tatălui meu, Laurean Badea, care era preot. Şi aşa am reuşit să termin liceul cu Diplomă de Bacalaureat. Cum m-am simţit eu, părinte, expulzat din şcoală? Ce identitate mai aveam eu? Cu ce eram eu vinovat?”
Obținînd Diploma de Licenţă în Filosofie în anul 1962, a trăit din nou sentimentul că și-a schimbat identitatea : „Nu mai eram fiul unui duşman al poporului, eram un constructor al noii societăţi socialiste! E bine aşa, Prea-Sfinţia-Voastră?”
Soția sa, Diana, a trăit și ea paradoxul schimbării identității. Și tatăl său luptase pe frntul de Est. Ca ea să poată urma liceul și facultatea, iar mama să-și păstreze serviciul, părinții săi au divorțat, au renunțat la propria lor identitate. Fiica nici nu a fost anunțată când tatăl său a murit.
E vorba, așadar, de o criză de identitate a unei întregi generații, transmisă parcă genetic de la părinți și bunici, manifestată felurit, în funcție de împrejurările istorice și politice.
„Generaţia ta a fost convertită la noua religie, conchide pustnicul Ioachim. Se văd urmările acum. Societatea românească nu-şi mai găseşte matca firească. Se învârte, ca un titirez, să-şi găsească reperele pierdute. Nu mai are modele. Preia unele din Apus, care nu se mai potrivesc noilor realităţi de după 1989. De aici balamucul creat, lipsa de răspundere individuală, jaful în toate sectoarele şi domeniile  economice, criza sistemelor de cea mai mare importanţă: sănătate, învăţământ, finanţe, justiţie. Trei generaţii de sacrificiu! Fără niciun rost pentru România. Ca şi cum ai săpa o groapă adâncă, apoi a-i astupa-o, aşa, ca să te afli în treabă! Nu mai vorbesc de ruptura creată între generaţii. Nu se mai înţeleg între ei părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii. Un haos total!”
Criza de identitate a profesorului devine abisală în momentul în care află că este un bastard înfiat, deci un individ căruia i s-a dat printr-un act notarial o identitate falsă.
„BASTARD! Asta îmi este identitatea reală!”, se revoltă profesorul, destăinuindu-se părintelui Paisie.
Păcat că am aflat de abia acum, la bătrâneţe, la pensie. Acum mi-am recăpătat adevărata identitate. Şi, ce să mai fac cu ea, la ce mai foloseşte? Atât că mi-am limpezit trecutul. Am trăit în falsitate şi minciună fără să ştiu. Mă simt golit pe dinăuntru, ca o pasăre împăiată.”
În cele din urmă, află cine îi sunt adevărații părinții, recăpătându-și adevărata identitate. S-a născut ca urmare a unei relații extraconjugale a tatălui său, Sever Pădureanu, cu Alexandrina, nepoata soției sale.
„- Tu eşti fericit, Vlad? ”, îl întreabă sora sa Maria.
„Fericit! Ce e fericirea? Să ne bucurăm de viaţa pe care o trăim, cu lucrurile mărunte, frumoase pe care ni le oferă. Să privim cerul înstelat, să ascultăm ciripitul păsărelelor, să admirăm creaţiile divine ale acestui Pământ azvârlit în Cosmos. Să luăm o cină în  familie sau alături de prieteni şi s-o binecuvântăm. Să nu lăsăm pe alţii să ne indispună, să fim mereu veseli. Să uităm petele negre ale trecutului, să le păstrăm în memorie numai pe acele lucruri care ne fac plăcere, ne bine-dispun. Să ne mulţumim cu ceea ce avem. Să primim daruri de la cei apropiaţi nouă şi să dăruim la rândul nostru, să ne vizităm unii pe alţii, să întindem o mână de ajutor celui aflat în nevoie. Să nu ne mai bălăcim în ură, invidie, orgolii de tot felul. Să nu ne mai lamentăm, să luăm viaţa în piept aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Să trăim cu adevărat alături de copiii şi nepoţii noştri, să nu mai acordăm atenţie la fleacuri, la nimicuri, să abordăm viaţa în coordonatele ei importante. Să nu mai analizăm atâta trecutul, să privim la ziua prezentă, la clipa trecătoare. Să nu ne mai facem probleme, oare ce se va întâmpla mâine. Să preţuim valorile autentice, să iertăm, să uităm şi să iubim. Avem o singură viaţă pământeană, merită să fie trăită din plin pe măsură ce o parcurgem. Cam aşa văd eu fericirea.”

Paradoxul identității, pe care îl trăim astăzi și noi, vine din „instinctul de conservare a specificului naţional într-o epocă de globalizare, de ştergere a identităţii unui popor prin limbă, cultură şi adoptarea altor modele, străine de istoria  noastră milenară”, interveni părintele Paisie. „Îmi place acest instinct.”