joi, 14 iulie 2016

Ion N. Oprea,Trăiri, eseuri pe verticală, Editura Armonii Culturale, 2016

 După surpriza apariției volumului Fragilitate – Cuvinte pe verticală (2016), „o fereastă spre viața sa, dezvăluindu-ne concepții, trăiri, eșecuri, nemulțumiri, pe alocuri revoltă de cetățean onest și bun român ce-și iubește neamul, țata și tradițiile” (Dorina Stoica, Bârlad), iată că, la scurtă vreme, în același an, 2016, Ion N. Oprea, ne dăruiește o nouă carte, scrisă în aceeași manieră: Trăiri, eseuri pe verticală.
Ultima carte este prefațată, cu autoritatea cititorului avizat, de Gheorghe A. Stroia. Titlul ales cuvântului înainte este: TRĂIRI, eseuri pe verticală sau… un alt mod de a conjuga REALITATEA. Gheorghe Stroia remarcă nu doar „mesajul clar, concret legat de nevoile, neajunsurile, problemele și neputințele unei societăți bolnave de mărire și putere, cu o sete acidă pentru înavuțirea unora, în detrimentul altora, de desființare a identității naționale, într-un proces de globalizare tot mai acerb”, ci și „stilul său versatil, ferm, uneori acid”, prin care INO face dovada unui „militantism activ (…) pus în slujba idealurilor de democrație, a libertății de cuvânt” a cetățenilor.
Exegetul își exprimă solidaritatea „cu modul de a gândi și de a activa al jurnalismului ieșean”, solidaritate care ar trebui să fie a întregului popor.
Este o carte, la fel ca și precedentele cuvinte pe verticală, pe care  scriitorul nu o numește, totuși, de poezii, dar se explică la un moment dat:
     „Am încercat o anume scriere pe verticală,
cum e moda momentului,
dar cine are nevoie de experimente,
cu teme curente,
nu-i timpul lor, acum ar trebui
o proză sau poezie socială
cu nerv puternic și
Glas energic” (Să cutremure, p. 55.)
                          
Cuvintele pe verticală atestă însăși atitudinea sa de Om vertical, de artist – cetățean, „paznic la porțile țării”:
„Dar,
eu,
simplu învățăcel de școală veche-veche,
devenind un fel de scriitor,
rămân paznicul
și celei recente,
îndemnând, în cărțile mele, să nu fie uitată,
nicicând
istoria patriei mele,
cu
bunele și relele ei.” (p. 167)
Octogenarul Ion N. Oprea consideră că, la vârsta sa, singura modalitate de a lua atitudine este scrisul. „Trăiesc mai mult în casă,/ Scriu și citesc”, mărturisește Domnia Sa, „iar scrisul îmi este un dat extraordinar/ și bizar…/în tovărășia lui am lângă mine o lume” (Scriu, p. 48)
 Crezul său de artist-cetățean îl exprimă în poezia Cred:
„Cred într-o forță salvatoare a lumii,
cred că omenirea va depăși răul de astăzi
și pe cel de mâine,
că se va ajunge
la o deschidere spre orizontul lumină” (p.49)
Trăiri, eseuri pe verticală este o carte – sinteză lirică a stării de fapt prin care trece România, respectiv Uniunea Europeană, expresie a neliniștilor tuturor.
Este o carte – manifest, o carte – avertisment pentru răul ce bântuie lumea.
Titlurile textelor sunt sugestive, iar imaginile sunt edificatoare, îndemnând la meditație.
Ritmul exponerii - sacadat, alert, uneori nervos, alteori ironic, sarcastic – este susținut de mijloace literare precum enumerațiile nominale sau verbale, interogațiile retorice:
„Am privit
chipul oamenilor tineri,
frumoși…
dar arși,
contorsionați,
topiți,
ca lumânările,
lumânările aprinse,
pelerinajele,
imputările,
bănuielile,
interpretările,
acuzările,
chemările la judecată” (Victimele, p.74)

 „scriu despre ele (cărțile),
Să uit de rele,
să simt și să știu
că încă sunt viu” (Oaspete, p. 59)

„Cum să mă transform că nu-nțeleg nimic,
că nu aud și nu văd ceva nimicitor,
înjositor, îngrozitor,
alarmant,
disperant
cum aș putea să nu mai fiu?” (Impresionați, p. 54)
Demersul liric se încheie pe un ton optimist, încrezător în „fantastica sa capacitate” a continentului nostru „de a renaște/ ca pasărea Phoenix, /din propria cenușă”:
„Iar Europa,
o Veche istorie,
mereu în mișcare,
va dăinui și mâine!” (Soarta, p. 314)
„Naturalețea stilului, simplitatea bătrânească a spunerii conferă volumului un profund sentiment de autenticitate a trăirii.” (Conf. Univ. dr. Doina Butiurcă, Târgu-Mureș)
                                                   Doina Dobreanu

joi, 7 iulie 2016

Valer POL, „Acățul lui Știucanu”, 2016







Prefața: Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean, Târgu-Mureș, 2016, 250 p.

Astăzi, 7 iulie 2016, la Târgu-Mureș are loc lansarea cărții de  debut a lui Valer Pol - Știucanu. Am primit-o în dar cu câteva zile în urmă, cu următoarea dedicație: „Pentru Doina Dobrean, o fiică distinsă a satului ardelenesc și o mare iubitoare a lui. Cu prietenie, Valer Pol.”
Am citit cu nerăbdare această cronică de familie a prietenului meu de generație, dar și cu interesul și curiozitatea de a descoperi, nu doar similitudini privind viața satului natal al autorului, Lefaia, din comuna Ercea (jud. Mureș), cu cea a satului meu natal, tot transilvănean, ci și particularitățile specifice unui sat de câmpie, comparativ cu ale satului meu, Subcetate (jud. Harghita), o așezare montană.
Valer Pol dedică cartea, scrisă cu dor și dragoste pentru satul copilăriei sale, memoriei părinților săi, precum și tuturor celor din neamul său, al Știucanilor.
Motoul cărții este ales din Ioan 15-16-17: „Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit, ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână… Aceasta vă poruncesc, să vă iubiți unul pe altul.” Valer Pol, copilul bălan, inteligent și cu dragoste pentru carte, este cel ales din numeroșii copii ai familiei Maria și Traian Polu al Știucanului din Lefaia, „rânduit” să meargă și să aducă rod, care „să rămână”. A mers la învățătură, urmând Facultatea de Litere bucureșteană, și-a îndeplinit misiunea de om, familist și profesionist, timp în care satul său s-a rarefiat. Nimic nu mai e acolo ca altădată, așa cum era în urmă cu 50 – 60 de ani, dar Valer Pol poartă în minte și în suflet atâtea amintiri adunate în casa părintească, în satul natal și în împrejurimi, pe care le mărturisește în scris cu o sinceritate debordantă. Cartea aceasta de memorialistică este „rodul” pe care îl aduce în dar familiei, consătenilor, iubitorilor de istorie și adevăr, de  frumos și autentic, neamului său; este o mărturie a împlinirii „poruncii” de iubire.
Așa cum se menționează în prefață, „Acățul lui Știucanu este o carte despre un sat care aparține altor timpuri istorice, astăzi complet răvășit de experiențele regimului comunist, cu industrializarea și apoi dezindustrializarea și migrarea a milioane de români, cum spune autorul, peste mări și țări. Este o carte de amintiri, o carte despre satul românesc aflat la întâlnirea tradițiilor cu modernitatea, o carte despre istoria recentă a Transilvaniei văzută prin prisma amintirilor unui intelectual, care a părăsit satul natal la nouă ani.” (p.7)
Autorul a purtat pretutindeni cu el amintirile satului său, iar acum împărtășirea lor înseamnă pentru el un „exercițiu de catarsis.”
Acățul lui Știucanu m-a trimis cu gândul la salcâmul lui Ilie Moromete, acățul, respectiv salcâmul fiind puncte de reper în cele două sate, unul situat în Câmpia Transilvană, celălalt, în Câmpia Dunării, într-o vreme „când timpul mai avea răbdare cu oamenii.” Tăierea copacului – simbol a avut consecințe dezastruoase, nu doar pentru familia lui Ilie Moromete, ci și pentru cea a lui Știucanu, dezintegrarea lor simbolizând dispariția satului românesc tradițional, ca urmare a colectivizării forțate. „Satul avea un set comun de valori perene moștenite, acceptate și respectate de toată lumea (…) Vedem acum, cu tristețe, o degradare continuă a autenticei civilizații sătești (…) Desigur, satul nu mai poate rămâne unul bucolic, într-o aură patriarhală idilică, căci totul urmează schimbările impuse de storie. S-au pierdut, însă, zestrea spirituală, culturală și tradițiile legate de ciclul agricol care îi reglau țăranului viața, s-a pierdut un fel de a fi autentic și natural, transmis nouă de către părinți și părinților de către moșii lor.” (p. 12 -13)
După ani și ani de zile, întorcându-se în sat, povestitorul găsește, în locul acățului lui Știucanu, o pădure de acăți, între care „aproape nu mai recunoști locul casei, al poieții, al grădinii, locul fântânii.” (p. 42)
Titlul primului capitol este o mărturisire de credință: „M-am născut țăran”, susținută de cuvintele lui PetreȚuțea: „Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte, în afară de acești termeni nu văd nimic semnificativ între cer și pământ.” În consens este și crochiul grafic al lui Dan Ungureanu, ilustrând țăranul scoțând apă dintr-o fântână cu cumpănă, un simbol plin de semnificații.
Călătorul ce vine de la Cluj și merge spre Reghin, în Lehaia e întâmpinat „creștinește de o troiță veche din lemn, cu un Crist decolorat”, la fel ca în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu.
Casa părintească, „cuibul” neamului Știucanilor, era o casă bătrânească, veche de peste o sută de ani, din pământ, înconjurată cu târnaț și acoperită cu trestie, o casă „modestă, veche, dar rezistentă”, o casă în care existau drept cărți de căpătâi Noul Testament, tradus de Gala Galaction, și Evangheliarul, tipărit la București în anul 1750, repere luminoase în viața acestei familii „însetate de spiritualitate.”
Casa era situată în Valea Cracoșului, o adevărată „vale a florilo”, primele fiind cele de saschiu, ultimele, brândușele de toamnă. În apropiere, era teiul… gutuiul… cireșul sălbatic… prunii… cornii.
Evocarea părinților, făcută cu pioșenie, a dascălului Damaschin, a fraților și surorilor, a rudelor și vecinilor, a prietenilor săi din copilărie coexistă cu povestirea unor scene de viață bine fixate în memoria sa și cu descrierea.
Povestirea, care degajă prospețime, naturalețe și sinceritate, este când domoală, blândă, temperată, precum relieful unduios al Câmpiei Transilvaniei, când dinamică, în propoziții scurte sau eliptice de predicat, sugerând, spre exemplu, bucuria cu care, iarna, copii coborau cu sania de pe deal în vale: „Frigul pișca obrazul, nările se lipeau una de alta. Nasul, mâinile, picioarele – înghețate de frig, partea de jos a pantalonilor – bătută cu zăpadă care îngheța pe ei.” (p. 86)
Anotimpurile sunt trăite cu bucuria copilului contemplativ fascinat de miracolul naturii înconjurătoare.  Descrierile naturii, mereu în schimbare în funcție de anotimp, sunt un melanj de imagini vizuale, olfactive și auditive.
„Dacă zilele de vară sunt fierbinți, seara aduce cu ea noaptea bogată în miresme de fân cosit, de grâu copt sau, mai târziu, mirosul dulceag de porumb aflat în floare. Pe cerul copilăriei mele, de un albastru închis, noaptea aprindea puzderia de stele mari și mici, luminoase. Frații mei îmi arătau Carul Mare și Carul Mic și zonele alburii de pe cer cărora le ziceam Drumu’ Țiganilor.” (p. 93)
Toamna, „apare o briză de vânt ce adie altfel decât vara. (…) Vânticelul acesta foșnește prin crengile acăților și ia cu sine, ca într-o ninsoare, frunzele îngălbenite. Le duce dintr-un loc într-altul și, pe alocuri, face mici vârtejuri în care prinde, ca într-un joc, frunzele uscate ce scot un zgomot ușor metalic. (…) În nări simți, deja, mirosul dulceag al frunzelor de salcâm căzute, mirosul frunzelor uscate de nuc printre care, de treci, auzi în foșnetul lor sunete discrete, ca de clopoței.” (p. 95)
Nelipsite sunt în pasajele descriptive figurile de stil: epitetele, comparațiile, cuvintele onomatopeice, personificările: „o casă veche, obosită, ducându-și cu greu bătrânețile”, „valea din stânga și cea din dreapta parcă își vorbesc prin această continuă adiere.” (p.17)
Asemenea lui Ion Creangă, povestitorul simte prezența ascultătorului și i se adresează direct: Aurelia, sora mai mare, „era singura persoană care cunoștea secretul meu, pe care vi-l spun, numai vouă, în speranța că nu veți spune nimănui despre nevinovatul meu păcat, mărturisit, iată acum.” (p. 79)
Limbajul artistic, impregnat de regionalisme și de expresii specifice, sugerează atmosfera autentică a satului transilvănean de la mijlocul secolului al XX –lea: „ningea cu obiele (cu fulgi mari), „să rădică vremea”, „să sparg norii”, „să tistălește ceriul”, „la noapte joacă iepurii”, „trece vulpea peste gheață (e ger mare),”…
 „Acăţul lui Ştiucanu este o reală, sinceră, emoţionantă întoarcere spre acel „axis mundi", satul Lefaia, locul bucuriilor, al copilăriei, al păcii, locul căruia îi ducem, indiferent unde ne-am afla, dorul, locul obârşiilor, al dragostei şi al armoniei purtate în minte şi în suflet de cei născuţi acolo din acel „neam nobil", ţărănesc, cum îl numeam şi eu în memoriile mele.” (Lazăr Lădariu, Editorialul „Satul din inimă”, în „Cuvântul liber”, 7 iulie 2016)
Acățul lui Știucanu este o carte a cărei lectură îți aduce bucurie, îți trezește dorința întoarcerii la natură, la simplitatea vieții, iar prin tematica abordată completează în mod fericit literatura română de inspirație rurală.

duminică, 3 iulie 2016

Pelerin la Megjugorje, de Doina Cotfas




Dumnezeu ne-a dăruit o aripă ca să urcăm până la El,
dar dacă ne împiedicăm în drumul nostru, coboară El printre noi.”
(Doina Cotfas)

De curând, am primit o carte cu un titlu incitant: Pelerin la Medjugorje. Mesaje divine. Versuri, semnată de Doina Cotfas (2015, 146 p.)
O cunoșteam pe Doina Cotfas doar prin intermediul paginii sale de facebook, unde i-am admirat câteva din picturile sale și i-am citit unele poezii.
Nu este prima carte scrisă și publicată de Doina Cotfas.
Cartea aceasta o dedică Fecioarei Maria care, prin pelerinajul la Megjugorje, „i-a deschis uși și trepte” spre cer, spre ea înseși și spre lume. Cartea este „o invitație celor ce cred în miracole și răspund chemării Preasfintei Fecioare Maria, raiului unde se întâmplă zilnic minuni, unde cerul se deschide și se unește cu pământul și Maica Domnului pășește printre oameni.”
În „Prefață” aflăm experiența personală – un cancer descoperit, din fericire, la timp – care i-a deschis calea spre lumina divină. Din dragoste și respect pentru șansa la viață pe care a avut-o, a simțit chemarea să meargă la Medjugorje, fără a se gândi că în urma acestui pelerinaj va începe să scrie și să picteze, fiindcă acolo „amprenta divină, prin vibrația sa, poate schimba destine. A fi pelerin e o magie care nu se poate descrie în cuvinte” – mărturisește autoarea.
A ales ca moto mesajul Fecioarei Maria, Regina Păcii: „Cartea pe care te-am inspirat să o scrii poartă amprenta și vibrația divină. Prin citirea ei, mulți oameni vor fi mângâiați sufletește și vor dori să ajungă aici, la Mine, ca o invitație la rugăciune.”
Iubirea este tema centrală a cărții Pelerin la Medjugorje, devenită o veritabilă lecție de iubire. Este o carte a Sinelui care se lasă pătruns de iubirea divină, o carte a bucuriei.
Ne emoționează de la primele pagini sinceritatea emoțiilor trăite, uneori contradictorii, dramatismul căutării, revelația divină și descoperirea bucuriei de a trăi în lumina divină: „Mă zbat între durere și suspin/ Între trădare și iubire,/ Între chemarea sufletului și rutină/ Între mândrie și smerenie,/ Între răsfăț și pofte neîmplinite,/ Între bunătate și egoism/ Între ispite și durere.” (Eu bat la ușa Ta…, p. 9) „Un pas spre Dumnezeu/ Și El îți dă totul!/ Mă pierd în tăcerea Lui/ Căutând un răspuns/ Printre strigătele gândurilor mele ascunse/ Țesute din gheața neputințelor…/ Gânduri aspre care caută pacea/ Lumina și iubirea” (Pași…, p.23)
Sau: „Mi-am urmat propria cale,/ Propria durere/ Înecată în căușul palmelor/ Brăzdate de muncă,/ Mi-am urmat propriul destin/ Împletit cu steluțe colorate/ Luate dintr-un puzzle/ Aruncat din cer pe pământ/ Răvășit de plânsul/ Și uitarea viselor frânte/ De neiubire…(…) Mi-am regăsit pacea/ În inima mea/ Care mă îmbracă în veșminte/ Și mă hrănește cu sămânța Cuvântului/ Tău, Doamne,/ Și mă sărută cu iubirea din pleoapa Ta.” (Mi-am urmat visele, p. 63)
Autoarea dă glas propriilor trăiri, stări profund umane, care susțin lirismul creației. Este o carte a armoniei, a comuniunii între Cer și Pământ, căci eul poetic apare într-o dublă ipostază: când de om, când de Dumnezeu.
„Te chem Isus,/ Te chem în viața mea/ (…) Pașii mei sunt veșnic ai Tăi/ Gura mea,/ Cuvântul Tău!/ Mâna mea, degetul Tău! (…) Te iubesc, Doamne/ Eu, roaba Ta.” (Chemare, p. 88)
„Te-am modelat din lutul/ Meu…/ Și ai uitat/ Tu să mă chemi/ În taina ta/ În ruga ta!/ Te încarci de ofuri/ Și de griji…/Dar lasă-mi-le Mie/ La picioare…/Căci eu te ascult/ Și te iubesc…” (Dragostea de oameni, p. 90)
Cum se definește autoarea înseși? Se simte „înger cu chip de femeie”, „stâncă printre valuri”. „Și am rămas un copac viu./ Simt că îmi cresc mlădițe…/ Brațele sunt crengi…/Inima mea/ Trunchi obosit ce ticăie tic-tacul vântului/ Ca într-un dans al picăturilor de ploaie./ Nu am odihnă…/ Nu am decât soare și vânt…” (Dans în ploaie, p. 46)
„Sunt eu…/ Sunt doar iubire./ Primit-am de la Domnul/ Și o împart voioasă cu tine, cititor. (…) Suntem iubire pură,/Eu…/ Tu…/ Noi…/ Voi…/ Mici stropi de diamant/ Printre sfere.” (Portal de lumină, p. 4)
Pe alocuri, versurile capătă valoare aforistică: „Uneori cădem/ Ca să învățăm să ne ridicăm…” (p. 55), „Iubirea naște viață,/ Ea vindecă,/ Ea iartă.” (p. 81)
În „Cuvânt de sfârșit”, Doina Cotfas ne mărturisește că a scris această carte, a patra, „cu penița sufletului, cu cerneala luminii, din călimara universului”, că este fericită să poată împărtăși cititorilor mesajele divine, transmițându-le tuturor „lumină, iubire și pace.”
Prof. Doina Dobreanu