luni, 31 octombrie 2016

AUGUSTIN MOCANU - Portret de dascăl


„Sunt suflet din sufletul neamului meu…”
 
Ultima carte publicată de profesorul Augustin Mocanu, Amalgam. Frânturi alese, în 2016, ne oferă posibilitatea de a-i cunoaște personalitatea în complexitatea și în devenirea sa: om, prieten, profesor, etnolog, scriitor.
Cartea reunește „frânturi alese” din ciclul celor trei volume: Amalgam în prag de seară (2010-2014), Amalgam în pragul nopții (2014-2015) și Amalgam în miețul nopții (2016), ca și un „Supliment literar”.
Sunt „însemnări de gândire, care traduc o filozofie de înțelegere a vieții”, născute din pornirea lăuntrică de a scrie: „Scrisul mă face OM, căci Dumnezeu așa a vrut ca omul să-i semene, să fie creator.” Cu sinceritate, autorul își mărturisește zbaterea lăuntrică: „Sunt eu oare ca Nastratin Hogea al lui Ion Barbu, o creatură care se hrănește rupând din sine?”, se întrabă retoric, apoi conchide: „e nevoie de o întoarcere în mine, în timp și spațiu pentru a mă încărca de energia necesară scrierii unor piese cu oarecare valoare umană, căci altfel totul e uscăciune, fiindcă lipsește mustul vieții și cu hoaspele, cu cojile ouălor fără pui nimic nu e bun. Nu e nevoie doar să mă transpun în locul oamenilor despre care scriu, ci să fiu acolo, una cu ei. Poate că așa, într-o zi sau într-o noapte, scânteia creatoare, mă va ferici din nou.”
Autorul vorbește despre sine și despre însemnările sale din Amalgam. Frânturi alese, cu vădită autoironie: „Un caiet de însemnări al unui umil etnolog aproape neștiut de nimeni și, în același timp, scriitoraș ieșit din buruieni tocmai odată cu atingerea vârstei de octogenar…”
Portretul lui Augustin Mocanu se conturază treptat, din mărturisirile proprii, ale prietenilor și din faptele sale, căci și faptele vorbesc - faptele, creația omului, rodul muncii sale.
Ion Taloș îl elogiază astfel pe „eminentul profesor și etnolog”:
„Când vezi cărțile lui Augustin Mocanu îți vine să crezi că autorul lor a trăit și a muncit într-un institut de cercetare sau într-o universitate. În realitate, el și-a petrecut patru decenii într-o școală din Cehu Silvaniei. (…) A muncit la catedră cu aceeași pasiune cu care și-a scris cărțile. A publicat excelente colecții și antologii de folclor din Sălaj, din satul natal, Boju, jud. Cluj, și din zona Ialomiței. Oriunde a trăit, a muncit și a creat. A scris valoroase studii, care-i așază numele la loc de cinste în bibliografia celor mai importante teme de folclor (Miorița, colindele, epica populară în versuri).”
Frânturi de memorie sunt în opinia lui Ion Cuceu „documente importante de etnologie socială și culturală”, dar „și literatură și artă, întrucât sunt pagini de eseistică antropologică admirabile, uneori apropiindu-se de paginile de mare literatură ale lui Pavel Dan sau ale Martei Petreu.” Aceeași operă este considerată de Dan Simionescu „o restituire memorialistică în graiul neaoș ardelenesc.” Domnul Mocanu „nu numai că a salvat la propriu memoria satului din perioada interbelică, până după război, dar a creat o punte între generații, fără de care cei de acum n-ar putea să-și înțeleagă, să-și descopere rădăcinile ancestrale.”
Munca profesorului de limba și literatura română și a directorului de școală Augustin Mocanu nu s-a încheiat o dată cu pensionarea, ci a continuat și continuă sub o altă formă. Pe copertele 2 și 4 ale cărții Amalgam. Frânturi alese ne întâmpină lista celor vreo 30 de cărți publicate în perioada 2001-2016, mărturie a efortului său de poet, prozator și etnolog, uimindu-ne prin „vitalitatea sa creatoare” (Dan Simionescu). Oprirea nu este posibilă, spune autorul, ar însemna „a fi una cu moartea”, căci „o pauză lungă va aduce o secetă sau un deșert fără de margini.” Motoul cărții exprimă într-o formă sintetică mărturisirea sa de credință: datoria de a-și onora până la capăt „rostul căii”, chiar dacă drumul nu mai urcă, ci coboară: „Bat un drum, bat o cărare,/Urc un deal, cobor spre-o vale,/ Țin întruna firul văii/ Să nu-mi scape rostul căii.”
Rostul căii se păstrează cu efort și voință, prin strădanie permanentă, amintind aici și scrisul. Ideea de muncă asiduă devine unul din laitmotivele cărții: „În limitele strâmte ale lumii noastre, noi, asemenea Atotputernicului Creator, suntem făcători, căci pentru aceasta am fost aruncați în lumină, să muncim, să creăm ca să trăim”, între „funcțiile benefice ale muncii” fiind și cea care „determină starea psihologică a omului în chiar profunzimea ei.”
Or, puterea creatoare este un har pe care îl ai sau nu îl ai: „Pentru mine, mărturisește Augustin Mocanu, a scrie ceva, în care să cred cu tărie și să merite a fi făcut public, nu ține numai de pofta inimii mele, ci consider (mă tem) că există Cineva sau ceva în afara și deasupra voinței mele de individ social și, numai când Acela mă invadează și-mi deschide toate ferestrele sufletului, pot să scriu într-adevăr. Există, deci, undeva o forță tainică, mai puternică decât voința mea; aceea decide ce, când și cum am să scriu.”
Portretul profesorului didactician se completează cu cel al gânditorului preocupat de marile probleme existențiale: omul în raport cu lumea și cu Dumnezeu, timpul, fericirea: „Pentru fiecare individ normal, lumea este cum o percepe, căci fiecare e cu lumea lui.” „C-așa-i în viață, cu lumină și cu ceață”. „Fericirea este o iluzie și eu refuz a-mi clădi viața mea și a familiei mele pe fluturi albaștri.” Dar, iarăși, a-ți ucide memoria și visele ar fi adevărată sinucidere. „Timpul nu e cu noi, ci este cu el. El există fără început, fără împuținare, indiferent și orb, față de viața care singură se zbate și vrea să știe ceeea ce nu e cu putință.”
Etnologul fascinat de satul și familia tradițională, preocupat de soarta românilor, nu poate fi decât trist: „Istoria își bate joc de satul românesc. Timpul istoric al țăranului nostru, așa cum l-am cunoscut noi în vremea copilăriei noastre, cea de dinainte de 1950, a trecut. Satul cu toate bune și rele ale lui se află într-un rapid proces de dispariție.” Familia tradițională, în care „generațiile trăiau împreună sprijinindu-se una pe alta și căutând, tot timpul, să asigure perpetuarea numelui și familiei din care face parte”, dispare, constată etnologul. Tristețea lui este abominabilă văzând că „NOI ROMÂNII MURIM, ne stingem ca popor, ca limbă și cultură. Urlu în mine. Turbat și îngrozitor urlu, dar numai sufletul meu și conștiința sunt treze și cunosc tragedia pe care o trăiesc.” Și durerea lui este cu atât mai mare cu cât își știe rădăcinile într-un sat cu o vechime de peste 800 de ani, pomenită în documentele vremii: „Bojul a fost și a rămas, până târziu pe la mijlocul secolului trecut, un model de adevărat sat românesc din Câmpia Transilvaniei”, în care, „de-a lungul sutelor de ani, locuitorii au dus o viață statornică. (…) Aici s-au născut, au trudit, au făurit și și-au trăit viața; aici au lăsat urmași vrednici și în acest pământ al lor și-au găsit odihna de veci, generație după generație, în vreme îndelungată ce depășește o mie de ani. Oare cine se mai poate mândri cu o așa zestre morală?”
Amalgam. Frânturi alese, respectiv Amalgam în prag de seară, Amalgam în pragul nopții și Amalgam în miețul nopții exprimă tribulațiile gândurilor unui scriitor și etnolog octogenar, Augustin Mocanu, cu problemele prezentului și popasurile printre amintiri, cu bucuriile prieteniei și ale relațiilor de familie, cu neliniștile vârstei născute din frica neputinței finale și conștientizarea inevitabilei treceri, cu eternele probleme de viață, fericire, iubire și moarte.
 Prof. Doina Dobreanu