luni, 19 decembrie 2016

Doina&Vasile Dobreanu, LA OBÂRȘIE LA IZVOR,.. CONVORBIRI LA SUBCETATE, 4, an 2016, Ed. Cezara Codruța Marica, Târgu-Mureș


http://ardealtv.ro/folclorul-esenta-romanului-viata-satuluiasternuta-in-carti-prof-doinita-dobrean/

Cântecele obârşiei sunt imagini ale căutării Sinelui, ale acordului eului cu lumea, ale elucidării sensurilor până la momentul iluminării când fiinţa se revarsă în taina rugăciunii: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lumina pe care am conştientizat-o în adâncul meu! Subcetatea e adânc spiritual perpetuu, nădăjduire şi reazem.”
Dr. Valentin Marica


Corina ACRIŞ, psihoterapeut

Dacă mă gândesc la rădăcini, simt o conexiune interioară puternică cu locul unde m-am nascut şi am crescut, pentru că acesta este locul startului meu în lume, a primelor mele experienţe, a copilăriei mele şi, implicit, fundaţia pe care m-am dezvoltat şi am evoluat spre ceea ce sunt astăzi. Am plecat la drum cu un bagaj preţios de care m-am folosit mereu pe parcursul devenirii mele.

Olimpia BACIU, medic de familie

Trei ani am făcut zilnic naveta Gălăuţaş - Subcetate, timp în care am adus pe lume doi copii. Munca a fost grea pentru un medic generalist începător, cu probleme fel de fel: urgenţe, naşteri, accidente de muncă, educaţia igienică, vizite la domiciliu în toată comuna, cât pe jos, cât în căruţă, populaţia comunei Subcetate trecând de 2000 de locuitori. Mi-amintesc că într-o iarnă geroasă, pe un frig de – 30°, a trebuit să ajung şi la Chifli, la Făgiţel. Sau alte şi alte situaţii cărora le-am făcut faţă, precum epidemia de hepatită cu vreo 18 cazuri.
Eram tânără, curajoasă şi îmi îndeplineam profesiunea cu onoare, fără să iau în considerare eforturile fizice deosebite, fără să condiţionez actul medical, nici atunci, nici mai târziu, când am profesat la Topliţa sau Gălăuţaş.

Alina BĂIETAN, Inginer Strategic de Achiziţii

Acolo (în SUA, n.n.) am învăţat ce înseamnă şi dorul de casă. Am învăţat că toate poeziile şi cântecele de dor exprimă sentimente adevarate, că sufletul te doare când doar pronunţi cuvintele CASĂ şi ACASĂ.
La un moment dat, şeful meu, căruia îi spusesem cât de dor îmi este de casă, m-a întrebat ce anume este aşa deosebit în ţara mea şi nu găseşti aici, când America este ţara în care găseşti tot ce vrei! Foarte spontan i-am răspuns: „The apples will never taste the same here”- Merele nu vor avea niciodată acelaşi gust ca cele de acasă.



Liliana BORDEA, funcţionar bancar

Când mă întorc în satul meu, sfinţit de o linişte profundă, parcă nu mai există griji, nu mai există oboseală, ci doar un sentiment de siguranţă şi pace. Când plec de acasă, plec mereu cu un gol în suflet, căci ştiu că îmi va fi dor, plec cu tristeţea despărţirii de cineva drag...





Leontina BURUIAN, profesor

Profesorii, icoane ale adolescenţei şi tinereţii noastre, ne-au învăţat să respectăm valorile, să muncim şi să năzuim, să iubim copiii, să ne facem meseria de dascăl cu drag, cu demnitate, răbdare, responsabilitate şi cu dorinţa de autodepăşire. Eu cred că am reuşit.





Alexandru CIUBUCĂ, magistrat

Când am devenit militar în termen la o unitate de grăniceri de pe malul Dunării, pentru aproape doi ani, am realizat că, pentru asigurarea unui viitor corespunzător sub toate aspectele, era necesară continuarea studiilor. Am decis să mă înscriu la o facultate de Drept...


Peste timp, am realizat că bucuria mea se datora în principal eforturilor deosebite depuse de domnii profesori Andrei Cotfas şi Ioan Sandu în efectuarea demersurilor necesare aprobarii construcţiei sediului liceului şi apoi edificarea a ceea ce a devenit Liceul Subcetate, care a dat aripi multor sute de elevi ce nu aveau, în acel timp, acces la studii liceale şi, implicit, universitare. Celor doi mari dascăli le port o pioasa recunoştinţă pentru tot ce au făcut pentru noi, elevii, în calitate de profesori, dar şi pentru binele pe care l-au făcut comunităţii.

Petru COTFAS, profesor

1 septembrie 1964 mă găsea în colectivul profesoral al Liceului din Subcetate, venit prin repartiţie. Au început ani de muncă susţinută atât pe plan didactic, cât şi administrativ, pentru că între 1 noiembrie 1964 si 1 septembrie 1973 am ocupat şi funcţia de director adjunct al acestei instituţii de învăţământ. Nu au fost ani uşori, dar faptul că am avut de manageriat un colectiv de cadre didactice tinere, energice şi foarte bine pregătite mi-a dat nenumărate satisfacţii. Nu o spun doar eu. Rezultatele obţinute pe parcurs de absolvenţii liceului din Subcetate au confirmat acest lucru. Au fost câteva generaţii de elevi de-a dreptul strălucitori.


Ioan - Gavril CRIŢ, consilier superior la Garda Forestieră Braşov

Din dragoste pentru tradiţiile poporului român, de câţiva ani sunt membru în Societatea Junilor Naţionali Albi din Braşov, calitate în care duc mai departe tradiţiile culturale ale junilor braşoveni. Implicarea mea în sprijinirea tradiţiilor mi-a adus în acest an onoarea de a purta drapelul Junilor Albi la defilarea călare de la zilele Braşovului din Duminica Tomii.


Maria - Nicoleta CRIŢ, consilier juridic la Regia Publică Locală a Pădurilor Kronstadt R.A.

Mă întorc întotdeauna cu mare drag la Subcetate, acesta fiind locul în care mă aşteaptă de fiecare dată, cu inima şi braţele deschise, părinţii şi bunicii. Cred că este locul pe care îl pot numi, un „refugiu” al copilului devenit adult, plecat în lume, dar care ştie că undeva, acolo, în satul copilăriei lui, încă mai poate beneficia de vorba bună şi blândă şi de îmbrăţişarea protectoare a părinţilor și a bunicilor.

Aurelia DEAC, învăţătoare la Subcetate

Am profesat la Şcoala Primară din Călnaci un sfert de secol. Am avut o deosebită plăcere să lucrez la această şcoală, cu nişte elevi minunaţi, cu mult bun simţ.
Mergeam la şcoală în fiecare zi cu drag, deşi parcurgeam câţiva kilometri pe jos, înfruntând capriciile vremii. Ştiam că mă așteaptă nişte copii care au nevoie de ajutorul meu, că încearcă fiecare, după capacitatea sa, să facă faţă cerinţelor.


Victor DOBREAN, doctor în medicină veterinară

Am considerat mereu că poţi reuşi în viaţă prin muncă şi efort proprii, susţinute, îmbinate cu plăcere şi bucuria lucrului bine făcut. Am avut şansa, ca în cadrul şcolii din Subcetate, să am parte de profesori dedicaţi, care ştiau să ne facă să îndrăgim şcoala. Părinţii m-au îndrumat să mă îndrept spre medicina veterinară, iar apoi, după finalizarea facultăţii, am ales să lucrez în cercetare, atât în ţară cât şi în străinătate. Am decis să mă întorc, pentru a fi alături de familie şi părinţi.



Vlad DOBREAN, cadru militar

Părinţii mei sunt modele de cum ar trebui să fie oamenii: înţelepţi, modeşti, căci modestia reală te ridică; toleranţi, harnici, cu măsură în toate. Ne-au creat un mediu familial plăcut, ne-au educat şi îndrumat spre a creşte drept, ne-au iubit şi ne iubesc mai presus de orice, aşa cum şi noi îi iubim. Ne-au făcut oameni. Mulţumim, mamă! Mulţumim, tată!



Nicolae - Florin GHENCI, comisar de poliţie

M-am întors cu mare drag la Subcetate, iar oportunitatea reîntoarcerii în băncile liceului în care, în urmă cu peste două decenii, mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei, mi-a creat unele dintre cele mai frumoase sentimente de nostalgie. Cât despre amintiri, mărturisesc că, în cele câteva ore petrecute împreună cu colegii şi profesorii prezenţi la reuniune, pur şi simplu m-au năpădit…




Anca Delia GHERASIM, Psiholog clinician principal

Acasă...e ACASĂ. Nicăieri altundeva. Deşi am casa mea acum, aceasta nu e adevăratul meu cuib. Cuibul e acolo unde m-am născut, de unde am zburat şi unde revin, ca într-o migraţie, periodic... Nu pereţii şi nici acoperişul fac diferenţa... Casa mea, la mama şi la tata, e impregnată cu amintiri, cu învăţături... şi are valoare... valoarea binelui învăţat, valoarea iubirii, a bunătăţii şi a loialităţii. E o casă cu suflet! Aceasta e diferenţa!



Maria - Dorina MATIŞ, Corespondent special AGERPRES

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că puterea de care am dat dovadă în toţi aceşti peste 20 de ani de când am plecat de acasă, de la Subcetate, s-ar putea să fie o trăsătură a locului în care am crescut, de care nu m-am putut desprinde definitiv niciodată (evident că nici nu am dorit şi nici nu mi-am propus asta vreodată).
Mi-e foarte dor de satul copilăriei, în care am venit destul de puţin în aceşti ani, mai mult în vizită la mama - o adevărată eroină după cât i-a fost dat să îndure - şi mai puţin în locurile prin care alergam, schiam, mergeam la fân, la sapă, la joacă.


Am avut norocul să mă nasc şi să-mi petrec copilăria într-un loc magnific, Subcetate Mureş. Un sat autentic românesc, la poalele munţilor, un sat cu oameni mândri, harnici şi binevoitori. Obârşia mea de varvigean a fost şi este un motiv de mândrie peste tot pe unde am fost. Când revin acasă, la Subcetate, o fac întotdeauna cu emoţie, emoţia revederii mamei mele, a vecinilor, a prietenilor şi, nu în ultimul rând, a dascălilor mei, cei care mi-au asigurat un punct de plecare, o baza solidă, în viaţă.


Pavel MUSCAN, jurist (1927-2002, Subcetate)

Venea des acasă, era prietenos, comunicativ, plăcut la vorbă, bucuros să reîntâlnească vecinii, rudele, cunoscuţii. Era un om cu sufletul frumos, cu darul de a transmite bucurie, entuziasm, curaj şi încredere.
Înnoise împrejmuirea grădinii, plantase pomi, reabilitase casa părintească, transformând gospodăria în paragină a părinţilor într-un loc de odihnă agreabil, primitor, reconfortant.
Era o prezenţă tonică şi îţi transmitea o stare de bucurie, bucuria întâlnirii, a conversaţiei. Ştia să se apropie de oameni, indiferent de rangul fiecăruia, citindu-le şi apreciindu-le sufletul mai presus de orice.


Am foarte multe amintiri şi toate dragi. De la gustul cireşelor amare şi al fragilor din grădina bunicii paterne, la susurul apei şi sunetul morii în dimineţile însorite de vară, la bunicii din partea mamei, mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor în fiecare sâmbătă, jocurile încinse cu toţi copiii din vecini în Poiană, mersul la colindat de Crăciun, scăldatul în Mureş, drumeţiile făcute cu prietenii pe munte... Sunt un tot ce reprezintă esenţa bucuriei copilăriei mele.




Crezul meu de viaţă se învârte în jurul părerii că există un echilibru în această lume şi că toate faptele şi acţiunile tale se vor întoarce la tine în acelaşi mod; este o lege universală care spune aşa: trebuie să dăm înainte să primim. Cu cât semănăm mai mult, cu atât culegem mai mult. Şi, dăruind celorlalţi, sigur vom primi înapoi înzecit.




Fănică TĂSLĂVAN, locotenent colonel în rezervă

Cum începuturile mele s-au întâmplat aici, am considerat că întoarcerea la obârşie, la pensionare, este un lucru firesc. Satul Filpea din comuna Subcetate este leagănul copilăriei mele. Primii ani ai vieţii i-am petrecut în comunitatea acestui sat, răsfirată pe dealuri şi văi, fără curent electric sau alte facilităţi ale binefacerilor civilizaţiei. Filpea este locul din care am coborât în largul vieţii.




Vlad TONCEAN, economist

Și când am terminat noi facultatea parcă era un trend plecatul în străinătate. Aici am împărtăşit cu Ioana acelaşi sentiment, noi eram mult prea ataşaţi de părinţi, de casă şi, cu timpul, de Cluj, încât să plecăm undeva departe. Am decis să lăsăm la o parte aspectul financiar şi să ne luptăm să ne facem un viitor frumos şi o familie împlinită la noi în ţară, aproape de oamenii dragi nouă.



Am avut parte de un colectiv de profesori mai mult decât competent, oameni care îşi făceau meseria cu drag, având o adevarată vocaţie pentru învăţătură, care ne-au insuflat adevarate valori şi principii morale, în afară de cunoştiinţele teoretice, aspecte care au cântărit mult în anii ce au urmat.
Chiar dacă atunci nu apreciam mereu severitatea profesorilor, acum mulţumesc profund fiecăruia în parte, fiindcă, toţi împreună, au reuşit să-mi modeleze caracterul şi să-mi pună în valoare punctele forte pentru a sti ce vreau să fac în viitor.

Ioan ŢIFREA, avocat (?-1947, Subcetate)

Sunt Oameni care nu trebuie uitaţi. Locul lor este alături de nume importante ale culturii româneşti. Prin prestanţa lor au dus faima locului lor de naştere: comuna Subcetate. Noi, urmaşii, trăim sentimente de mândrie găsind în arhive numele comunei Subcetate, ca locul lor de obârşie. Unul dintre acestea este al avocatului Ioan Ţifrea, cu o poveste de viaţă emoţionantă.
A dobândit o cultură aleasă la liceul din Braşov, apoi la Universitatea din Budapesta.
A desfăşurat cu competenţă şi dăruire o vie activitate pentru cauza naţională a românilor din Imperiul Austro–Ungar. A lucrat timp de zece ani ca secretar la Ambasada română din Budapesta. În timpul desfăşurării procesului Memorandumului, avocatul Ioan Ţifrea îndeplinea funcţia de secretar al Comitetului Român din Budapesta. A participat la procesul memorandiştilor din Cluj, având rolul de legătură între acuzaţi şi apărare. A ajuns, aşadar, unul din oficialii de stat români de până la 1918.

Laura URZICĂ, învăţător emerit

Doamna Laura Urzică a desfăşurat întreaga activitate didactică în localitatea sa natală: o carieră de dascăl la Subcetate: 1935-1965.
Pentru activitate îndelungată şi merite deosebite, precum şi pentru contribuţia adusă în dezvoltarea învăţământului de cultură generală şi a învăţământului profesional şi tehnic, se conferă doamnei Urzică Laura, învăţător la Şcoala medie Subcetate Topliţa, titlul de Învăţător Emerit al Republicii Populare Romîne, în 1965.


Sanda VODĂ, profesor

Întotdeauna mi-am dorit să lucrez cu oamenii şi consider că profesia de dascăl este una dintre cele mai frumoase. Deşi este lipsită de prea multe beneficii materiale, ea poate avea foarte multe satisfacţii morale, oferindu-ţi posibilitatea de a demonstra cât de util poţi fi pentru societatea din care faci parte. Şi ce poate fi mai frumos decât să vezi cum creşte şi se dezvoltă puiul de om picurând în fiecare zi lumina cunoşterii în el?


Mulțumiri colaboratorilor:


 David BORDEA, elev
 Ana-Alexandra DOBREAN, elevă
Aurel-Dan DOBREAN, elev

miercuri, 14 decembrie 2016

SĂRBĂTOAREA IEI, 2016




Ziua iei naționale, la Toplița
25 iunie 2016

Ia este o carte scrisă cu toate culorile rare ale cerului și pământului,
e icoană cusută cu fire de suflet vegheat de Dumnezeu” (Valentin Marica)

A cinsti ia națională este cel mai frumos omagiu adus țăranului român atât de înfrățit cu „terra” – pământul, de unde vine și numele de „țară”. Și țara va dăinui, va rămâne țară, atâta timp cât vor mai fi iubitori ai pământului străbun, iubitori de limbă, de port și credință.
Ziua iei naționale s-a sărbătorit la Casa de Cultură din Toplița, ca urmare a invitației lansate de Asociația A.D.I. Călimani-Giurgeu, având ca parteneri Municipiul Toplița și Casa de Cultură Toplița.

1.1. Ia sau cămașa
Ia sau cămașa românească (fr. la blouse roumaine) este cea mai frumoasă și mai expresivă piesă componentă a portului tradițional, chintesență a sufletului, a spiritului creator și a gustului estetic.
La prima vedere, cuvintele ie și cămașă sunt sinonime, dar aș dori să menționez micile inadvertențe /nuanțe semantice pe care le percep, pornind de la istoria fiecărui termen. Etimonul pentru cămașă este camisia, un cuvânt din limba arhaică europeană, atestat la romani – camisia - în secolul al IV-lea [i][1], dar provenind din fondul lexical străvechi celtic/ galic/ daco-tracic. Este firesc să îl regăsim în mai multe alte limbi (romanice): fr. Chemise, port., span., catalană, galiciană Camisa, it. Camicia, bască Kamiseta, alb. këmishë).
Portul românesce, născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dacice, păstrând elementele fundamentale ale portului dacilor imortalizaţi pe metopele de pe monumentul de la Adamclisi şi pe Coloana lui Traian de la Roma, are ca principală piesă cămașa. Este remarcabilă asemănarea dintre costumul dacic şi iliric, pe de o parte, şi cel românesc, pe de altă parte, dovadă că geneza poporului nostru este traco-iliră.[ii][2] E vizibil că noi moștenim structura fundamentală şi liniile de croi ale costumului dacic, și că le găsim pe întreg spațiul locuit de români.
Cuvântul ie, potrivit dicționarelor limbii române, provine din lat. (vestis)linea „(haină) de in”. E vorba, așadar, de un anume tip de cămașă femeiască (nu și bărbătească), mai subțire, din in. Credem că s-a încetățenit mai recent în limbă. Argumentul este că ie este un termen singular, pe când în jurul cuvântului cămașă s-a creat o bogată familie lexicală. [3]
Temenul de cămașă este încetățenit în special în Transilvania și Moldova, cel de ie, în Muntenia, dar, în accepțiunea actuală, cămașa face trimitere la cămașa bătrânească, arhaică, confecționată din pânză de casă, pe când termenul de ie se referă la cămașa modernizată prin croi, ornamentație și textură.

1.2. Cămașa femeiască și cămașa bărbătească
Cămașa este piesa de vestimentație care acoperă partea superioară a corpului - bustul și mâinile. Este, așadar, cămașă femeiască și cămașa bărbătească.
Cel mai vechi tip de cămașă femeiască din România este cel cu mâneci ample, care pornesc de la gât şi care sunt adunate în partea inferioară, prin încrețire, în fodori; are stanii bogaţi care se prelungesc uneori cu poalele lungi şi largi. Unele cămăşi nu au guler, dar pe muchiile creţurilor de la gât şi ale fodorilor cu care se termină mâneca se coseau modele ornamentale numite lunceţ/ ciupag. Croiala cămăşii este simplă, cu clini la subraţ şi cu pavă.
Tipul arhaic de cămașă bărbătească este cămaşa cu barbori şi clini. Se croiește pe lungimea pânzei, faţă şi spate. Se decupează în rotund gura cămăşii, apoi se despică in faţă, pe mijloc, 15-20 cm; se ataşează mânecile, fără manşetă şi fără nici o răscroială. Se intercalează pe părţi, pentru lărgirea poalei, căte doi clini croiţi dintr-o foaie de pânză tăiată în diagonală, iar sub braţ pava. De la mijlocul spatelui spre poală este introdus un clin în forma literei „M” numit barbor. Despre cămaşa bărbătescă cu barbori, un cercetător german afirma într-o lucrare publicată în 1666 că aceasta este un tip străvechi de cămaşă, cuvântul „barbor” fiind moştenit din latinescul „barbula”.[4] Ornamentaţia cămăşii de sărbătoare cu barbori este simplă şi constă doar în decorarea gulerului îngust cu diverse cusături, cu mărgele uneori, în asamblarea părţilor componente cu cheiţa şi în tivirea cu găurele sau cu ajur.





[1] Cf. Secoşan, Petrescu 1984, p.44
[2] Arta populară românească, 1969, p. 282
[3] Cămașă de noapte, cămașă de zale, cămașă de forță; a-și da și cămașa de pe el, a rămâne în cămașă, a nu avea pe unde să-ți scoți cămașa, a nu-l mai încăpea cămașa, a nu avea cămașă pe el, a arde cămașa pe cineva; cămeșuță, cămeșoaie.
[4] Cf. Secoşan, Petrescu 1984, p. 12




IMAGINI DIN EXPOZIȚIE




SUBCETATE:







SĂRMAȘ:




VOȘLOBENI:


CORBU:













TOPLIȚA:




NOTE:


Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu. 
Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai usor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: ‘Iată vin colindători/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandoua părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stanga închipuită-i lumea.” – Prof. Ioan Sorin Apan

Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie.” – Harris Wallmen


vineri, 9 decembrie 2016

De Crăciun, despre familia tradițională


Satul românesc a păstrat, uneori pâna în vremea noastră, un caracter stravechi. Chipul în care gândește, simte, acționează țăranul român este legat de o filozofie populară și de o seamă de forme de viață tradițională. Mentalitatea generală a satului, sub semnul tradiției, este închegată și organică.” Ernest Bernea

 1. Familia tradițională
Fiecare societate are un anumit sistem familial, cu un anume cod de reglementare a relațiilor dintre barbați și femei. Diferențele sunt date de modul exercitării autorității în cadrul familiei, de mărimea acesteia, de modul de stabilire a rezidenței, de forma de transmitere a moștenirii. Familia s-a dezvoltat o dată cu societatea şi se modifică o dată cu aceasta. Ea îndeplineşte anumite funcţii sociale cum ar fi procrearea, creşterea şi socializarea copiilor. De-a lungul timpului, femeia a ocupat poziții diferite în cadrul acestor sisteme familiale.


1925 – Văd. Ana Muscă și familia

În familia tradițională, bărbații și femeile aveau roluri diferite: soțul asigura întreținerea familiei, iar soția se ocupa prioritar de întreținerea casei, de creșterea și educarea copiilor. Familia tradițională își asuma și responsabilitatea de îngrijire a bătrânilor familiei, o cutumă moștenită din antichitate.
Prin atributele ei de soție, mamă și gospodină, cu simț de protecție dezvoltat în creșterea și educarea copiilor, în îngrijirea părinților bătrâni, femeia era liantul familiei. În familia tradiţională conflictele dintre generaţii erau mult mai puţine, netolerate și sancționate de comunitate. Ierarhia în familie era foarte clară, fiecare ştia ce are de făcut şi de cine trebuie să asculte. Copiii suportau autoritatea tatălui şi pe cea a mamei - mai blândă şi mai sensibilă -,când tatăl lipsea.
În climatul tradiţional al familiei extinse, se statornicește o relaţie afectivă puternică între bunici şi nepoţi, bunicii având un rol educativ important. Mai mult decât atât, într-o familie tradițională, reunind trei generații, bătrânii se bucurau de un prestigiu binerecunoscut de cei tineri. Rolul important în formarea unei noi familii îl aveau părinții și bătrânii din casă, căci de cele mai multe ori tinerii căsătoriți trăiau sub același acoperiș cu părinții și bunicii. 
În familia traditională româneasca, femeia punea mai presus bunăstarea soțului și a copiilor săi decât nevoile personale. Femeia, considerată uneori inferioară băratului, trebuia să fie îndurătoare, blândă, dependentă, supusă barbatului, capul gospodariei.
Cu toate acestea, în mentalitatea țărănească s-a perpetuat un adevărat cult al femeii mame, fiindcă era o mare cinste să aduci pe lume prunci, prin care se asigura perpetuarea familiei, a neamului. La nașterea unui copil, apropiații – mama, nașa, mătuși, vere, vecine - aduceau daruri, în primul rând bucate alese mamei, în perioada lehuziei, apoi copilului, la botez.
Rolul mamei era foarte important pentru că personalitatea ei construia punctul de plecare în conturarea personalității copilului. În familia tradiţională, mama se implica mult mai mult în creşterea şi educarea copiilor decât în familia modernă, fiindcă ea nu avea o carieră profesională. Locul ei de muncă era în casă și în gospodărie, ocupându-se de familia sa, dar participa, alături de soțul său și de copiii mai mari, și la muncile câmpului: pregătirea fânului, prășitul, seceratul, adunarea recoltelor.
 Exemplificăm cele afirmate în această expunere prin mărturisiri ale unor nativi în comuna Subcetate, beneficiari ai unei educații tradiționale, mărturisiri făcute cu ocazia convorbirilor la Subcetate.[1]
„Mama noastră cea scumpă şi dragă s-a născut în anul 1905, fiind unicul copil al unei familii sărace din Şchiopeni. Bunicul a dispărut foarte devreme şi mama a rămas numai cu mama ei. În 1917, luna august, armata austro-ungară a primit ordin să-i adune pe toţi românii din Subcetate pentru a fi deportaţi spre vest. Fiecare familie şi-a adunat cele necesare în căruţă şi a plecat cu convoiul spre Reghin. Deplasarea a durat două luni. Convoiul înainta greu din cauză că apăreau probleme de boală, decese de oameni şi animale, diverse nevoi. Ajunşi la destinaţie, bunica şi mama, împreună cu alte cinci persoane au fost repartizate la o familie, foarte săracă şi aceea. Acolo au participat zilnic la toate muncile câmpului şi cele gospodăreşti. S-au întors acasă după un an, pe jos, oprindu-se din loc în loc pentru a se odihni şi a cere hrană.
Viaţa mamei nu a fost uşoară nici după ce s-a măritat. Familia devenise numeroasă, pământul era puţin şi sărăcăcios, dar cu tenacitate, cu încredere în forţele proprii şi în Dumnezeu, am răzbit. Noi, copiii, eram sănătoşi şi, pe măsură ce creşteam, ajutam la diferite munci, după puterile noastre.

1962 Ioan și Ioana Urzică cu copiii

Biata mama! Ea ducea tot greul în casă. Parcă o văd şi acum cum mergea la spălat cu hainele pe spate, la moară, tot cu sacul pe spate, la lucrul câmpului cu câte unul din fraţi în braţe. Era o bună gospodină şi un bun pedagog, nelipsindu-i de pe blidar „nănaşa”, nuiaua cu care mai potolea la nevoie spiritele încinse. Trebuia numai să ne-o arate şi se făcea pe loc pace.” (Aviator Petru Urzică) [2]
În familia tradițională, mama era cea care transmitea urmașilor săi codicele țărănesc de conduită ce cuprindea normele de viață stabilite de comunitate, principii care presupun ordine, logică şi scop, sentimentul apartenenței la un neam.
Zestrea valorilor umane fundamentale, însușite de tânăr în familie, sub directa supraveghere a mamei, era ceea ce era mai important din ce putea lua cu sine când pleca pe calea căutării propriului său rost, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare.
Pentru odrasla familiei tradiționale, rostul însemna să-și întemeieze o familie și să intre în rând cu lumea. Familiile mai înstărite din oricare comunitate sătească, încă în secolul al XIX-lea, se străduiau să trimită la învățătură măcar unul din copii, de obicei fiul ce mai mare. Acesta pleca din casa părintească cu virtuțile dobândite în familie, cu cunoștințele dobândite în clasele primare la școala din sat și cu povețele mamei. Cu emoție plenară este surprins momentul acesta, al desprinderii copilului de familie, de poetul Ocatavian Goga în versurile următoare: „Răsare mama- colțul șurii,/ Așază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioșată, mă sărută/ Pe părul meu bălan, pe gură:/ „Zi Tatăl Nostru seara, dragă,/ Și să te porți la învățătură!” (Casa noastră)

1939 – Familia Nicolae și Ioana Cotfas

2. Rolul mamei, al familiei în creșterea și educarea copiilor

2.1. Educația în spiritul unor valori fundamentale: iubirea, respectul, credința, responsabilitatea ș.a.
Toate acestea valori se învață în familie, în primul rând prin puterea exemplului de conduită al celor mari, prin respectarea cuvântului dat, susținut de fapte.
Odraslele erau educate în spirit de ascultare și supunere față de părinți și bătrânii familiei, cu precădere fetele, care uramau să fie supuse și bărbatului, după căsătorie. În lumea tradițională, copilul bun nu avea voie să iasă din vorba părinților, fiindcă, conform codului de conduită tradițional, așa se cade.
Respectul în sânul familiei era fundamental. Femeia - mamă se adresa în mod respectuos nu doar părinților și celor vârstnici, ci și bărbatului, folosind pronumele de politețe dumneata.
„Nu i-am auzit pe părinţii mei certându-se sau contrazicându-se niciodată, iar mama îi zicea tatei dumneata”. (Petru Urzică)
La fel se adresau și frații cei mici fraților mai mari, într-o familie numeroasă, cu 8-10 copii, când diferențele devârstă între cei mici și cei mari puteau fi în jur de 20 de ani.
„A vorbi despre familia mea reprezintă întotdeauna un motiv de mândrie, prilej de mulțumire, respect, apreciere şi profundă recunoștință. Toate acestea, cu atât mai mult cu cât la originea mea se află o familie în adevăratul sens al cuvântului, o familie de oameni simpli, onești şi cu credință în Dumnezeu. Datorez totul părinţilor mei şi, înainte de toate, viața. Ținând cont de condițiile familiale în care am crescut, m-aş rezuma doar la o enumerare, nu neapărat exhaustivă, a câtorva dintre trăsăturile de caracter dobândite încă din copilărie, atât din perioada celor „7 ani de-acasă”, cât şi ulterior, în timpul anilor de școală: bunătate, cinstire, respect, conștiinciozitate, compasiune, credință, cumpătare, creativitate, curaj, determinare, discernământ, disponibilitate, flexibilitate, fermitate, generozitate, iertare, hărnicie, inițiativă, înțelepciune, loialitate, justiție, mulțumire, onestitate… toate aceste adevărate virtuți dovedindu-se, ulterior, a-mi fi de mare ajutor atât în evoluția mea ca om, înainte de toate, dar şi în cariera profesională.” (Nicolae-Florin Ghenci, comisar de poliție) [3]
Pe lângă exemplul oferit de cei mari, o modalitate benefică de educare în spiritul valorilor fundamentale era și povestea. În societatea tradițională, oamenii își rezervau momente de bucurie stând în povești, în familie sau cu vecinii, la gura sobei, iarna, sau la umbra unui pom din grădină, vara, în zile de sărbătoare, dar și în timp ce participau la munci gospodărești colective precum depănușatul porumbului, toamna. Bucuria poveștilor era trăită plenar iarna, în vremea șezătorilor, în perioada de tors (in, cânepă și lână).
Toți suntem purtători de povești, fiindcă tot ce ne înconjoară este o poveste, viața fiecăruia este o poveste, cu pilde și învățături pentru cei care ascultă.
„Cred în rolul bunicilor în formarea unui copil. Bunicii au acea pioşenie a copiilor, de care nepoţii au atâta nevoie! Bunica m-a învăţat să îmi fac cruce, să mă rog... De la bunica am învăţat să scriu şi să citesc. Dar... mai mult decât toate, ascultam poveştile pe care mi le citea din cărtile ei vechi - despre pruncul Iisus, despre Genoveva de Brabant ş.c.l.” (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă) [4]
Bătrânii, purtători ai unor bogate povești de viață, aveau prilejul, bucurându-se de respectul și ascultarea celor tineri, de a-și împărtăși, povestind, întâmplări, evenimente, experiențe trăite în tinerețe de ei sau de cunoscuți, scoțându-i pe ascultărori din cotidian și purtându-i în alte vremuri, într-o altă lume, care, lor, li se părea „de poveste”. Astfel, prin participarea la bucuria poveștilor, ca narator sau ascultător, se consolida legătura între tineri și bătrâni, se consolida ideea de bine și frumos. Poveștile aveau, în fapt, prin puterea pilduitoare a exemplelor de viață aduse în atenție, o misiune formatoare, educativă.
Bucuria participării la astfel de momente, copiii o deprindeau din fragedă pruncie, când mama sau bunica îi adormea purtându-i pe aripi de poveste. Prin povești se transmiteau adevărate lecții de învățătură comportamentală, de interrelaționare, de comunicare prin limbaj, de îmbogățire a registrului lingvistic, a cunoștințelor legate de viață, de istorie, de obiceiurile și tradițiile comunității, ale neamului.
„Am crescut cu bunicii din partea mamei. Bunicul era Toader al lui Ioan al lui Simion, om harnic, bun gospodar, învățat cu munca câmpului. De la el am rămas cu dragostea pentru animale, mai ales pentru cai. Vara îmi plăcea foarte mult să călăresc, iar iarna să ieșim cu sania trasă de cai. Bunica Ana era o femeie liniștită, ocrotitoare, dispusă să facă orice pentru nepoții ei. Părinții lucrau la Toplita, erau navetiști și noi rămâneam în grija bunicii. (…)
Am învățat de mic multe lucruri valabile care mi-au conturat caracterul: respectul față de părinți, bunici, familie… față de oricine; respectul pentru muncă, învățând să fac lucruri mărunte, dar necesare, precum reparații în casă și în curte; curiozitatea de a afla și învăța lucruri noi care au devenit pasiuni și izvor permanent de bucurie; grija pentru lucrul bine făcut, de calitate.
Am învățat de mic ce înseamnă responsabilitatea. Când ne trezeam dimineața, părinții erau de mult plecați la muncă. Eu, fiind mai mare cu trei ani decât fratele meu Nicolae și cu șase decât sora mea Marcela, trebuia să am grijă să ne pregătim și să ajungem la timp la școală, iar la întoarcere să avem grijă de gospodarie. (Inginer Dan Cotfas) [5]
„Vreau să cred că am cei șapte ani de acasă, ceea ce înseamnă că părinții mei au reușit să construiască un postament solid pentru a-mi dezvolta propria persoană. Nu știu cum sunt alți părinți, dar eu, când mă gândesc la ai mei, nu cred că există alții ca ei. Prin tot ceea ce au făcut au încercat să ne modeleze pentru a deveni persoane care să reușească în viață, să meargă mai departe decât ei.
Părinții mei reprezintă un model în viață pentru mine. La fel ca și ei, încerc să-mi costruiesc viața pe puterile mele proprii, prin muncă cinstită, să mă mulțumesc cu ce am și să nu tânjesc după ceea ce nu este al meu. Am învățat de la ei că prin muncă asiduă și focusare poți să „răstorni munții”, adică să obții ceea ce vrei. Aș vrea să cred că am moștenit de la ei dârzenia și spiritul de sacrificiu pentru binele familiei, al copiilor.
Din această cauză doresc și pe această cale să le spun: vă mulțumesc că sunteți părinții mei. (Șef de lucrări unv. Petru-Adrian Cotas) [6]

2.2. Modelul în familie pentru viața de familie
Traiul de zi cu zi în familia în care creștea și se dezvolta tânărul constituia modelul lui de familie, matricea de la care pornea în crearea propriei familii. Pentru fete, mama era prototipul feminin, de soție, mamă și gospodină. Se spune că nu este corect să apreciezi copiii după părinți, dar în societatea tradițională vrednicia mamei era un atu pentru copiii ei la vremea căsătoriei.
„Mama, Viorica, născută în 1920, a fost cea mai mare dintre cele 5 surori şi un frate. Părinții ei au fost Ioan Dobreanu, cojocarul satului, și Ioana Rus. În casa lor, se adunau seara sătenii să li se citească gazeta și să facă politică. (…)
 Ei bine, vorbind despre mama, aici nu pot să nu devin emoţionat. Nici nu poţi fi altfel când vorbești despre mama, despre mama pe care nu am văzut-o niciodată supărată, niciodată enervată, niciodată să îşi fi pierdut cumpătul. Îngrijorată, da. Dar în rest, zâmbetul ei discret şi enigmatic, ştiind şi înţelegând tot chiar înainte ca lucrurile să se întâmple, trecând peste greutăţi de parcă nu ar fi fost. O mână de femeie, mică de statură și subţirică, în stare să mişte munţii sau să strunească un bărbat aspru, mândru şi de neîndoit ca tata. De unde atâta putere într-o femeie aşa de fragilă, măritată la 16 ani, copil fiind încă, şi care a crescut 6 copii? Era ceva misterios în ființa ei, ceva supranatural, ceva divin, aş zice. Puterea ei nu putea să vină decât din dragoste şi din credinţă. Dragoste pentru familie, pentru copii, pentru meserie - ţărancă, ţesătoare de covoare, florăreasă -, pentru viaţă. Şi credinţa, o credinţă nețărmurită, intrinsecă fiinţei, intimă, simţită, nu spusă, trăită prin toată fiinţa ei, nu doar practicată (…) Credinţa mamei era modul ei de viaţă, era viaţa ei înseşi. Ca şi a lui tata. Şi-au crescut copiii în credinţă, dar i-au lăsat în același timp, le-au permis și i-au ajutat să își construiască propria lor libertate de conştiință.” (Dan-Lazăr Trifan, matematician/ consultant internaţional senior în sisteme informatice) [7]
„Purtăm toată viaţa pecetea pe care ne-au imprimat-o în copilărie părinţii şi bunicii, oamenii din jur, care rămân vii în minte şi suflet. (...) Imaginea mamei, Măriţa lui Dănilă şi a Ilenei lui Simion Moglan de pe Părăuţ din satul Platoneşti, comuna Sărmaş, prinde în amintire chipul blândeţii, al pâinii aburinde, al femeii de la ţară pe umerii căreia stau toate treburile casei şi ale gospodăriei, munca câmpului, dar şi chipul unei fiinţe vesele, cu umor nativ, spontan. Inteligentă, regreta că nu a urmat şcoala după terminarea celor 4 clase, deoarece ar fi fost nevoie părinții de o pereche de boi ca să plătească taxele anuale. Bunicii aveau prea mult pământ pentru a-şi face, cum spuneau, copiii „domni”. Era obligatoriu ca tradiţia familiei să fie dusă mai departe acolo, în sat, după legile locului. Era interesată şi curioasă, iar în serile de iarnă, când torcea sau ţesea, mă punea să citesc cu voce tare să audă ce învăţ. Deodată cu mine a învăţat Luceafărul, Sara pe deal şi alte poezii eminesciene, la fel versuri de Coşbuc şi Alecsandri. Avea o memorie deosebită, un simţ estetic şi o perspicacitate care o făceau să poată intra în conversaţii agreabile cu oricine. Nu uita nimic din ceea ce a învăţat la şcoală, mai ales date de istorie şi geografie sau probleme de matematică. (…) Era o fiinţă apropiată, deschisă şi înţelegătoare. Povesteam cu ea de toate în zilele de muncă la câmp, în care de multe ori cânta sau mă ruga să cântăm împreună. De la ea am învăţat multe pentru viaţă: să muncesc de toate, să fiu liniştită şi mai ales răbdătoare. Dacă tata avea încredere în forţa mea de a învăţa – şi, Doamne, ce mândru era când veneam cu Premiul I de la olimpiadele la care participam! – mama a rămas ca o efigie vie pentru toată viaţa în ceea ce priveşte comportamentul moral şi dăruirea pentru copii. Ca orice mamă ar fi vrut să rămân în sat alături de ea toată viaţa, de aceea „a plâns să moară” (cum zicea ea) când am intrat la facultate. S-a împăcat, mai apoi, cu gândul, amintindu-şi cât de mult ar fi dorit să meargă şi ea mai departe la şcoală. Când am plecat în primul an de studenţie la Cluj, geamantanele erau pregătite în faţa uşii să ies din casă. Am întins mâna spre clanţă când ea mi-a acoperit-o cu mâna ei, m-a fixat cu ochii plini de dragoste şi lacrimi, spunându-mi: „Ai dorit să pleci... Vei fi singură printre străini. Când ţi-a fi greu, gândeşte-te că-s alături şi că am atâta încredere în tine că niciodată n-o să ne faci de ruşine.” Cuvintele acestea mi-au condus întreaga viaţă. Era un bun dascăl.
Mama era şi o fiinţă optimistă, iubitoare să iasă în lume. (…) Ataşată valorilor familiale, era mereu preocupată de cum ne descurcăm cu ale vieţii, de nepoţi, încercând mereu să ne ajute, în felul ei. (…) Mai presus de orice şi-a iubit nepoţii, cu o grijă şi afectivitate ieşite din comun. Ştia să-i aşeze în lumi de vis, să-i facă să râdă, să fie fericiţi. Îi ducea în vacanţe la Subcetate, cu trenul, spre deliciul lor, făcându-i părtaşi la ce era de făcut în gospodărie, legându-i de natura aceea pură din Poiană, de zvâcnetul pământului şi mângâierea soarelui, integrându-i în evenimente ale satului.” (Prof. Emila Dobreanu – Marica) [8] 
Pe lângă educația propriu-zisă din familie, tinerii aveau diverse ocazii să deprindă seria de rituri de trecere spre căsătorie [9] precum șezătoarea sau păzitul vitelor.
Șezătoarea, unde munca se îmbina cu distracția, era una dintre cele mai importante instituții țărănești, prin intermediul căreia se realiza schimbul cultural de valori între generații, având și o funcție socială premaritală.
Păzitul vitelor era o adevărată „școală” a vieții pentru tinerii între 5 și 25 de ani. Cu aceste ocazii, tinerii se cunoșteau și se apropiau unii de alții, se inițiau în luptă, în dragoste, în celelalte forme ale culturii nescrise a satului.[10]

2.3. Educația în spiritul de comuniune, de conservare a relațiilor de rudenie și bună vecinătate
Rolul principal în relaționarea copilului/ tânărului cu comunitatea revenea tot mamei, mereu prezentă în mijlocul familiei, implicându-i pe copii în anumite activități ale comunității extrafamiliale, precum șezătoarea și claca. Păzitul vitelor la pășune, practicat în special de copii și tineri, sau mersul în povești, ca pretext de a face vizită unui vecin, prieten sau unei rude, momente la care copiii erau și ei prezenți, dar mai ales evenimentele importante din viața satului tradițional, precum nunta și înmormântarea, întrețineau relațiile de rudenie și mențineau, totodată, coeziunea socială.
În satul tradițional, comunitatea era alcătuită din familii de rudenie, după viță, mereu în competiție privind locul ocupat în diviziunea ierarhică. Păstrarea tradițiilor și respectarea normelor instituite de către comunitate ofereau o anume poziție socială, dar aceasta trebuia păstrată și dovedită individual. În alegerile matrimoniale, tinerii erau influențați de familiile lor să țină seama de rangul social, dar și de avere, pentru a se menține pe sacra ierarhică a comunității.
Conștiința de rudenie, cultivată în special de mamă, lega laolaltă toți membrii grupului. Rudenia, fie de sânge, fie spirituală (nășia și cumetria) îl determina și îl construia pe individ social pe parcursul întregii sale existențe. Rudenia spirituală, respectată în comunitățile tradiționale pe parcursul a mai multor generații, prin moștenire, a avut un rol deosebit în statornicirea relațiilor interumane.
Prin botezarea pruncilor, femeia – nașă era cea care iniția și întreținea o bună parte din relațiile de rudenie spirituală. 
Un anume tip de relație de rudenie, arhaică, este și cea stabilită prin vânzarea/ cumpărarea de prunci. Un remediu de a scăpa copilul mic de amenințarea Răului, manifestată prin îmbolnăvirea lui, era să fie vândut pe fereastră, schimbându-i-se numele. Copilul rămânea în continuare în grija mamei bilogice, dar îi spunea și femeii salvatoare mamă, iar copiilor ei, frați.
Trăind într-o comunitate rurală restrânsă, cu o încrengătură de relații de vecinătate și de rudenie, în diversitatea lor, ce făcea ca întreg satul să alcătuiască o mare familie, părinții, în special mama, cultivau copiilor, prin educație, simțul de apartenență la această comunitate, învățându-i din fragedă pruncie să dea binețe fiecărui om întâlnit în cale.
„Oamenii pe care i-am cunoscut în Subcetate, când am început a conştientiza ce înseamnă familia, vecinii, lumea care reprezenta satul, o parte din lumea mare, erau minunaţi. Puţini au mai rămas dintre aceia. Cei mai mulţi au plecat, s-au mutat… Dincolo. Nu erau minunaţi doar pentru că îi vedeam cu ochii celei care eram la vârsta fericită a copilăriei. S-ar putea spune că trăiam departe de civilizaţie, în sensul că localitatea nu era electrificată, radiouri erau puţine, cărţile nu erau la îndemâna oricui şi, totuşi, oamenii aceştia moşteniseră o civilizaţie străbună, cu un cod de norme de viaţă şi de conduită, ale bunului simţ, transmise şi respectate cu sfinţenie, susţinute de un singur argument: aşa se cuvine, altfel râde lumea… Şi ca să nu intri în gura lumii, trebuia să te porţi ca lumea, respectând rânduielile impuse de tradiţie.”[11]
Prin respectarea cu sfințenie a acestor legi „nescrise”, se asigura bunul mers al lucrurilor în interiorul comunității. „Opinia publică” era cea care sancționa nerespectarea acestor reguli și obiceiuri ale pământului.

Văd. Maria Urzică și familia

2.4. Educația în spiritul credinței și moralei creștine
Mama și bunica erau cele care își încredințau familia, prin rugăciune, grijei divine. Rugăciunea era rostită în comuniune cu copiii, învățându-i din fragedă pruncie Îngerelul sau Tatăl Nostru. Și tot ele își luau copiii și nepoții de mână să-i ducă la biserică.
„În copilăria mea, îmi vedeam consătenii, surprinși în ipostaze diferite. Că erau oameni prietenoşi şi deschişi, iertători, blajini şi cucernici se putea vedea şi din bucuria cu care se întâlneau şi comunicau, comportându-se parcă ritualic, fie la cumetrie, la nuntă sau la înmormântare, fie în zilele de sărbătoare. În sărbătorile mari, în special la Crăciun şi la Paşte, se întâlneau la biserică pentru a trăi bucuria de a se ruga împreună şi pentru a-şi ierta unii altora greşelile, strângându-şi mâna în faţa bisericii, după liturghie. Înseși urările pe care și le făceau erau ca o rugăciune: Dumnezeu să primească sfintele rugăciuni!, Să deie Dumnezeu (numai) bine /noroc!, Doamne,-ajută!”[12]
Mama a fost deosebită. Cânta minunat, iubea frumosul. Citea duminicile şi în sărbători, poezie. (…) Copii fiind, ne ducea duminica şi de sărbători la Biserica din Subcetate. Era aşa o sărbătoare a sufletului, duminica! Şi ca să vadă dacă am fost atenţi la Sfânta Liturghie, nu uita să ne întrebe (indiferent dacă eram la secerat, la adunatul fânului, la prăşit) ce Evanghelie s-a citit şi ce am învăţat noi, din cuvântul Domnului. (…) Singurătatea ne învaţă să ne apropiem de Dumnezeu. Scria mama (în caietul său de amintiri notate în singurătatea bătrăneții n.n.): „O, măreşte-n noi credinţa/ Dragostea şi pocăinţa,/ Dă-ne calea mântuirii/ Şi nădejdea fericirii” (Priceasnă); „Mărie, dulce fecioară,/ Gândul meu la tine zboară,/ Ruga mea la tine pleacă./ Să-mi fii Maică îndurată.”(„Priceasnă”); „Când am legătură vie/ Cu cereasca-mpărăţie/ Traiul meu este uşor/ Ca al păsării în zbor.” (Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă) [13]
„Mama a purtat și poartă greul familiei, având grijă de frățiorul nostru bolnav pe care-l îngrijeste cu multă dragoste și răbdare. A trecut prin momente foarte grele, mai ales la începuturi, când a primit vestea diagnosticului lui Ilie-Răzvan. Inima ei de mamă, sfâşiată de durere, a primit mângâiere prin evlavia pe care a avut-o şi o are la Maica Domnului. Ea a întărit-o şi a ajutat-o să poarte această cruce cu răbdare şi nădejdea mântuirii.
Mama noastră provine dintr-o familie numeroasă, tot cu cinci copii, a avut o copilărie grea, dar fericită, alături de bunica Viorica, Dumnezeu să o odihnească în pace! Mama ne vorbeşte mult despre bunica care a fost o femeie deosebită, înțeleaptă, puternică, şi care şi-a crescut singură cei 5 copii. Cu siguranţă, bunica i-a transmis mamei virtuţile unei adevărate mame creştine pe care mama le-a preluat şi urmat cu sfinţenie. Îmi aduc aminte cu mare drag cum ea ne ducea la biserică de mici, chiar în vremurile grele ale comunismului.
Pentru toate astea, noi, ceilalţi membri ai familiei, ne înclinăm în fața muceniciei ei și îi mulţumim pentru toată grija şi sacrificiul său.
Am făcut și facem tot posibilul ca ei, părinţii noştri, să fie mândri de noi. Sperăm, cu ajutorul lui Dumnzeu, să nu-i dezamăgim, să ţinem mereu drumul drept şi să nu ne pierdem valorile spirituale și morale.
Mamă, îţi mulţumesc că ne-ai dat viaţă şi că ne-ai sădit în inimă cel mai minunat simţămănt: credinţa şi iubirea în Dumnezeu! Îți mulţumim, mamă dragă, pentru tot ceea ce suntem. Dumnezeu să te întărească, să-ţi dăruiască sănătate, fericire şi mulţi ani alături de noi, cei dragi ai tăi! Doamne ajută! (Mihaela Maruseac, medic reumatolog) [14]

2.5. Educația în spiritul muncii
În familia şi în gospodăria ţărănească, viaţa şi munca erau orânduite cu grijă şi cu chibzuinţă, după obiceiuri statornicite de trecerea timpului, de experienţa de viaţă şi de tradiţie, după calendarul naturii şi după sărbătorile creştine din timpul anului. Totul decurgea ritualic parcă, pe îndelete.
Fiecare membru al familiei îşi asuma anumite obligaţii, în afara contribuţiei directe la toate aspectele muncii pământului. Bărbatul se îngrijea de rosturile gospodăriei, de asigurarea uneltelor pentru agricultură, de întreţinerea construcţiilor din gospodărie, de aprovizionarea cu lemne pentru foc, de morărit, de munca la pădure (plutărit, din care se câştigau banii), în timp ce femeia îndeplinea cu iscusinţă toate muncile implicate de confecţionarea îmbrăcămintei şi a obiectelor textile necesare în casă, pregătirea hranei, creşterea şi educarea copiilor. [15]
Copiii nu erau absenți de la aceste activități gospodărești, băieților încredințându-li-se sarcini care țineau de obligațiile bărbătești, în timp ce fetele erau antrenate în activitățile menajere, de industrie casnică (prelucrărea inului, cânepei şi a lânii), sau îngrijirea fraților mai mici. Ele erau puse de mici în rând cu mamele lor să toarcă, să melițe, să țeasă, să coase.

La treierat în Poiană, în 1955

„Noi, toți cei șase copii, am început viața mergând de-a bușilea pe lângă stativele mamei și când ne-am ridicat prima dată în picioare, ne-am ținut tot de stativele ei. Ne formam ca oameni și după locul și lucrurile printre care am crescut; nu ne vom putea desprinde de acestea niciodată!” (Ing. Gheorghe Trifan) [16]
„Ca orice copil de ţăran, născut într-o perioadă în care simţul proprietăţii, al moralităţii şi al apartenenţei la o comunitate erau pregnante, crescând în acea atmosferă, le port în firea mea. Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa împreună cu părinţii, muncind cot la cot cu ei, fiind obişnuită de mică să execut cu responsabilitate toate muncile din gospodărie. Când mă întorceam de la şcoală, ajutam în gospodărie, mai ales toamna, la vremea culesului porumbului şi a cartofilor. Bucurie mare era când, seara, se adunau vecinii la clăci de depănuşat porumbul. (…) Am avut o copilărie grea, incomparabilă cu cea a copiilor de astăzi, dar am dobândit aptitudini, obiceiuri, deprinderi de muncă şi o moralitate bazată pe cinste, respect şi omenie, care au constituit un fundament solid pentru o viaţă sănătoasă.” (Ing. Ana Dobre) [17]
Mamei îi revenea rolul de a-și pregăti fiica pentru a fi destoinică să preia, după căsătorie, atribuțiile de soție, mamă și gospodină.
Hărnicia, ca și iscusința, priceperea, îndemânarea, gustul estetic al fetei de măritat, cultivate sub directa supraveghere a mamei, erau relevate prin cântece și colinde (1), prin strigături rostite de feciori la joc (2) și prin chiuiturile druștelor sau vorniceilor în momentul în care mireasa era dusă, împreună cu zestrea ei, la casa mirelui.(3)
(1) „Lesne-a fi lelea frumoasă!/ Că-i frumoasă, da-i frumoasă!/ Podu-i ţese, podu-i coasă, podu-i coasă/Podu-i face şi cămaşă./ C-aşa-i lelea fudulă ea!
Cămeşa din brâu în sus, din brâu în sus, din brâu în sus,/ Cămeşa din brâu în sus, din brâu în sus,/ Făcută-i pe cucuruz/ C-aşa-i lelea fudulă ea!
Poalele din brâu în jos, din brâu în jos, din brâu în jos,/ Poalele din brâu în jos, din brâu în jos,/ Făcute-s pe grâu frumos./ C-aşa-i lelea fudulă ea!/
Da’ fuiorul cum l-o tors, da’ cum l-o tors, cum l-o tors?!/ Da’ fuiorul cum l-o tors, cum l-o tors?/ Coborând pe scară-n jos./ C-aşa-i lelea fudulă ea!
C-un blid mare de fărină, de fărină, de fărină,/ C-un blid mare de fărină, de fărină/ Şi c-un dărab de slănină./ C-aşa-i lelea fudulă ea!/.”[18]
Într-o variantă de „Pluguşor”, culeasă în Subcetate, se ironizează lenea unor fete şi atitudinea lor dispreţuitoare față de tradiţie. Cu tot respectul faţă de valorile materiale, tânărul, care doreşte să-şi împlinească rostul prin căsătorie, preferă o fată harnică celei cu zestre:
La crâşmuliţa din sat/ O venit şi m-o chemat/ Tata lor m-o îmbiat:/ - Hai, băiete, hai şi bea/ Că ţi-oi da pe fata mea,/ Ţi-oi da şase boi cu car(...)/- Să-mi dai şăsă, peste şăsă/ Fata ta nu ştie ţăsă”. [19]
(2) Mândra mea de mândră mare/ Poale la cămeşă n-are/ A avut, dar nu le-a pus/Că-s la maică-sa pe fus.
Astă lele se mărită/ Şi nu ştie face pită,/ C-asară o făcut opt/ Şi nici una nu s-a copt/ Şi le-a pus pe toate-n rând,/ Că niciun câne nu-i flămând.[20]
(3) Hu-iu-iu pe dealu’ gol/ Că miresa n-are ţol/ Şi i-o face mirele/ Când a tunde câinele
Ce mireasă avem noi,/ N-am da-o pe şapte boi,/ Nici pe şapte ș-încă patru,/ Nici pe jumătate satul,/ Fie cât de frumuşei/ Nici nu ne-om uita la ei./ Ştie ţese, ştie coase,/ Ştie purta haine frumoase;/ Meşteră la cusătură/ Şi la vorbele din gură;/ Ştie pâinea s-o frământe,/ Pe bărbat ca să-l încânte.21]

1960- La clacă de adunat fân pe Filpea

2.6. Educația în spiritul respectului pentru „rânduială”, a legilor tradiției
Fiecare familie își avea obiceiurile ei. Copiii învățau de mici rânduiala casei, iar dacă, prin căsătorie, intrau într-o altă familie, trebuiau să deprindă rânduiala din noua casă, familie. Îmi povestea cu mulți ani în urmă o femeie mai în vârstă din Subcetate despre perioada de acomodare în casa socrilor. De la început a fost avertizată de socrul său că „în casă veche nu e nevoie de obiceiuri noi”.
Era considerat om cumsecade cel care nu ieșea din rânduială, respectând și perpetuând obiceiurile și tradițiile.
Strămoşii noştri se încadrau în anumite tipare de viaţă făurite printr-o experienţă ancestrală, care, respectate cu rigurozitate, modelau personalitatea umană ale cărei trăsături definitorii erau cumpătarea, sobrietatea, modestia, respectul pentru sine şi pentru cei din jur, dragostea de viaţă şi dorinţa de a trăi cuviincios, dragostea pentru natura înconjurătoare şi pentru pământul care reprezenta sursa de existenţă, dragostea pentru muncă, pentru frumos (mărturie fiind portul, cântecele, jocurile populare, ţesăturile, cusăturile) şi dragostea pentru petrecere (relevată de frumoasele obiceiuri de nuntă, cumetrie, horă, clăci cu/fără joc, toate păstrate până odinioară).
Viaţa se derula după un anume tipic, după o anume rânduială, statornicită din veac. Zilele de lucru erau destinate pentru muncile de sezon; cele de sărbătoare erau prilej de întâlnire cu neamurile şi prietenii la sfânta biserică, dimineața, apoi la joc (la horă, n.n.), după - amiaza, până la asfinţitul soarelui, în câşlegi (perioada dintre posturi). [22]


1933 – La nunta de aur a lui Gavril și a Anei Hurubă


3. Familia românească, între tradițional și modern
În secolele XIX - XX, s-au petrecut mutații importante în organizarea familiei. În societăţile europene sau de cultură europeană s-au mai păstrat cutumele unei societăți patriarhale privind sistemul familiei nucleare în care soţul era principala sursă de venit şi avea cea mai mare autoritate, iar soţia depindea de soţ și se ocupa, în principiu, de gospodărie şi de creșterea copiilor.
În familia modernă, puterea şi autoritatea o au ambii părinţi, părinţii se sfătuiesc cu copiii lor în multe probleme legate de familie. Dacă în familia tradiţională părinții erau autoritari, iar copiii îi ascultau pe părinţi și nu aveau voie să facă ce vor fără aprobarea lor, în familia modernă copiii sunt mai libertini.
Factorii determinanți care provoacă în societatea actuală transformarea familiei şi a căsătoriei - prin scăderea intensităţii nupţialităţii şi răspândirea concubinajului -, cu precădere în perioada de tranziție de după 1989, sunt diverși: transformările economice, însoţite de criza economică de lungă durată, inflaţia, şomajul, scăderea veniturilor populaţiei, sărăcia, deteriorarea standardelor de viaţă, starea de deprimare a populaţiei, migraţia de muncă în masă şi de lungă durată etc., toate generând dificultăţi de adaptare la condiţiile economiei de piaţă, neîncrederea în ziua de mâine şi incertitudinea în ceea ce priveşte viitorul copiilor, permanenta reformă a sistemului de educaţie, înrăutăţirea serviciilor de educaţie extrafamilială a copiilor, pierderea garanţiilor pe piaţa forţei de muncă.
Continuă, uneori, sa fie inegalități între tratamentul bărbaților și femeilor în societate. În viața contemporană, aceste inegalități sunt mai puțin bazate pe doctrine oficiale și mai mult pe atitudinile neoficiale. Se recunosc emanciparea femeii, lipsa discriminarii femeii, egalitatea în drepturi între femeie și bărbat, dar realitatea nu le confirmă întotdeauna.
Ca o concluzie, în societatea modernă, multe femei trăiesc adevărate drame, născute din faptul că, pe lângă obligațiile care îi reveneau în familia tradițională - de soție, mamă, grija casei și îngrijirea părinților bolnavi -, își asumă și obligații profesionale, ajungând la un număr foarte solicitant de sarcini, complicate toate de micile griji și de problemele cotidiene. Responsabilitățile prea multe duc adesea la eșecuri. Dedicându-se prea mult unuia dintre sectoare, ajunge să neglijeze pe celelalte. De aici, frustrarea, epuizarea și uneori depresia.
Din nefericire, cei mai neglijați, se pare, sunt copiii, a căror educație, din fragedă pruncie, mamele o încredințează acum televizorului sau calculatorului, chiar și în mediul rural. Universul poveștilor întâlnit în lumea tradițională este înlocuit frecvent cu cel al desenelor animate.
O mamă vrea întotdeauna ce-i mai bun pentru copilul ei. O mamă iubeşte necondiţionat, ascultă, dă sfaturi, se implică şi trece prin atâtea greutăţi... Când viaţa e nedreaptă, ea rămâne principalul şi singurul pilon de susţinere, ţine fruntea sus, merge înainte şi nu-şi arată tristeţea în faţa copilului. Luptă până simte că se prăbuşeşte, se odihneşte, apoi se ridică şi luptă iar, şi iar, şi iar.... E mamă şi tată în acelaşi timp. Are un singur scop: să-şi vadă copiii mari, sănătoşi şi realizaţi.
Vreau să fiu ca ea, ca Mama, să fiu atât de puternică, de frumoasă, de ambiţioasă, luptătoare, curajoasă, iar peste câţiva ani să fiu şi eu alături de copilul meu la Festivitatea de Absolvire. Cu mândrie, să zâmbesc... Mămica mea, îţi mulţumesc...(Jurnalist Teodora Mîndru) [23]

Moralitatea națiunii depinde de respectul față de femeie. Wilhelm Humboldt

Bibliografie
                                                          Prof. Doina Dobreanu


[1] Dobreanu, Doina și Dobreanu, Vasile, La obârșie, la izvor… Convorbiri la Subcetate, vol. 1 (2013), vol. 2(2014), vol. 3 (2015), vol. 4 (2016), Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș
[2] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p.191-193
[3] DOBREANU – CONVORBIRI, IV, p. 91
[4] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p. 23
[5] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 55-56
[6] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 63-64
[7] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 214-217
[8] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p. 113-117
[9] ROGOZ, 2002,  p. 54
[10] ROGOZ, 2002, p. 193
[11] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 54
[12] Id., p. 54
[13] Id., p. 20-22
[14] DOBREANU – CONVORBIRI, III, p. 138
[15] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 56-57
[16] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 218
[17] DOBREANU – CONVORBIRI, I, p. 54-55
[18] DOBREANU –CUSĂTURI, 2008, p 10
[19] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 54
[20] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 57
[21] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 62
[22] DOBREANU – SUBCETATE (monografie), 1999, p. 49
[23] DOBREANU – CONVORBIRI, II, p. 169