sâmbătă, 25 februarie 2017

8 Martie 2017: Doru Bucur, Marica Valentin, Ionel Simota


          Odă pentru mama
                                        de Doru Octavian Bucur

Ce bine mai era la sânul ei,
Când nu ştiam de-Olimp, de grecii zei,
În braţe ea uşor mă legăna,
Cu glas duios o doină îngâna,
Până ce moşul Ene pe la gene
Căsca şi el şi adormea de lene.
Nu aveam gânduri negre şi necazuri,
Dacă doream, puteam să fac şi nazuri,
Căci orice prostioară odorul o făcea,
Mama cea bună, blândă, pe loc o şi ierta.

Mi-aduc aminte de o întâmplare,
Una banală, simplă, ca oricare.
Eram în curte, călăream un băţ,
Cu el între picoare eu îl struneam în hăţ.
Trecea pe drum un om bătrân, cam tuciuriu,
Cu barbă şi cu traistă şi fluiera-n pustiu.
Se sprijini de poartă şi trase fum din pipă.
Cocoşul pe găină dădea dintr-o aripă.
Grivei, când îl zări, se puse pe lătrat,
Pisoiul de pe prispă porni pe scheunat.
-„Ţi-e de vânzare, doamnă, copilul mititel?...
Şi-opreşte-odată javra, spurcatul de căţel,
Că nu aud răspunsul de marea gălăgie...
Şi-adu ceva bucate, pomană ca să-ţi fie!”
De spaimă fug la mama şi ea mă saltă-n braţă.
-„Auzi ce vrea ţiganul, să nu-l mai văd la faţă!”
-„Nu-i de vânzare, bade, te du, se face seară,
Şi baba te aşteaptă, hai, mişcă şi te cară!
Dar ca să vezi, ţigane, că nu-s aşa hapsână,
Ia pita asta, ceapa şi halca de slănină
Şi du-te-acasă, nene, şi Domnul te păzească
Şi-n cap să nu-ţi mai treacă o vorbă-aşa prostească!”
Îi mulţumi bătrânul şi-o luă din loc sărmanul,
Luându-şi pe umeri traista şi îmbrăcând sumanul.
Cum să mă vândă mama, aşa, la orişicine!
În porţile din preajmă râdeau nişte vecine
Mai mult de sperietura prin care am trecut,
Să nu mă ia ţiganul! Asta a fost demult.

De lungă vreme mama pe lume nu mai este,
Îi port în minte chipul, acela din poveste.
S-a dus încet, încet, pierzându-se în ceaţă,
O bură albă, albă o-ntunecă la faţă,
Nu mi-a făcut măcar un semn de bun rămas,
Nu auzii defel al paşilor ei glas
Cum se îndreaptă înspre veşnicie,
Nu am găsit pe masă vreo hârtie,
Un bileţel că vrea să urce-n cer,
Din viaţă-n moarte, de ne-nţeles mister.
O strig prin somn şi mă frământ în van,
Şi mă trezesc deodată cu ochii în tavan.
Icoana ei divină rămase amintire,
Ţesută, împletită cu nevăzute fire.

Ce bine mai era la sânul ei,
Habar n-aveam de Parlament, mişei,
Corupţie şi partide, minciună, D.N.A.,
Cătuşe pentru Hoţul ce ţara o fura.
Mă simt străin, scârbit de toate şi de tot,
Aş vrea să-i văd grămadă cu labele sub bot.
Tot mai bătrân mă simt căci zilele se scurg,
Mă-ndrept şi eu ca mama spre sângeriu amurg.

Noi, voi, copii maturi, ne-am risipit în lume,
Nu ne mai ştim de soartă, de nume şi prenume,
Cu toţi avut-am mame, sau încă mai avem,
Unele sunt bătrâne, dar tinere le vrem,
Deşi timpul nu iartă. Aşa cum este scris,
Toate aceste gânduri se-adeveresc în vis.
E ziua lor, o Doamne! Câte-un buchet de flori
Să ducem la morminte, în braţele fiori,
Măcar atât să facem, o dată-n an nu-i mult,
Băieţi şi fete, tineri, trecuţi de ani, adult,
Să răsplătim din inimi pe cea de ne-a născut,
Ne-a dat bună povaţă şi-n cinste ne-a crescut.


          Mamei
                     de Valentin MARICA

Se-mpuținează apa în fântâni,
Pașii tăi se tot împuținează.
A înflorit rugina la țâțâni.
Pragu-i ochi ce-ntruna lăcrimează.

Prin geam se vede tulbure în drum.
Pasăre în moarte-i crucea ninsă.
Roata de la car se face scrum
Și șuier poarta, niciodată-nchisă.

Ți-e slabă mâna ce m-a scăldat întâi.
Cu greu îți urci privirile la grindă.
Ascunsă-n foi de Biblie, la căpătâi,
Doar umbre vin de umeri să te prindă.

În împăcarea cu Iisus, preabunul,
Mă chemi să-ți fiu surâs, în rugăciune.
Ai strânge lujerii de iarbă-ntr-unul,
Potir să-mi fie, miere de răpciune.

Rupi din buza pâinii, mângâi masa,
Când râde joc în pâlpâiri târzii.
Fior de înviere umple casa,
Ungher se-nclină, icoană să îi fii.

Cu tremur în bărbie, stai, istovitor,
Când noaptea-neacă urme de lumini.
Nu clipește ochiul și rămâi uscior...
Eu, uscior în lume, împovărat de vini

          URARE DE PRIMĂVARĂ
                                de Ionel Simota

La mulţi ani, femei de pe pământ,
Cu chip de mame, ca de sfânt,
Cu chip de soaţe sau iubite
Ce din lumină-s despletite,
Chip de fecioare smulse din surâs,
A căror naşteri Dumnezeu le-a plâns!
Să fie fericire-n calea lor
Şi gând curat în trupul roditor!



sâmbătă, 18 februarie 2017

NICOLAE BUCUR -Expoziţia de fotografii - Balási Csaba

    Poveste de iarnă  


 
  Acum zece ani, în seara zilei de 23 februarie 2007 vernisam la Golden Gallery din Miercurea – Ciuc expoziţia artistului fotograf  Balási Csaba care purta titlul Simfonia iernii. Trăiam atunci nostalgia unor zăpezi de-altădată...Am avut în acea iarnă, pe meleagurile noastre, foarte puţină zăpadă. Privitorii savurau, în schimb, cu multă satisfacţie şi nesaţ, abundenţa şi splendoarea zăpezii din imaginile fotografice ale creatorului – gazdă. A doua zi artistul avea să împlinească vârsta de 50 de ani.  
Iată-ne astăzi mai bogaţi în iarnă, dar şi mai împliniţi în ani. Expoziţia cu cele 20 de fotografii şi cu un generic semnificativ Poveste de iarnă este prilejuită de aniversarea zilei de naştere a lui Balási Csaba, care la 24 februarie a împlint 60 de ani. Creaţia sa fotografică, întreaga activitate desfăşurată de-a lungul anilor, a fost răsplătită, mai recent, de Federaţia Internaţională a Artiştilor Fotografi, care i-a desemnat titlul de maestru.
    
Succesiunea anotimpurilor marchează ritmul vieţii, ilustrează mitul eternei întoarceri, simbolizează alternanţa ciclică şi veşnica reîntoarcere. Sunt anotimpuri care trezesc plăcerea să le învingi şi să te bucuri de ele.
Iarna este ademenitoare nu doar în poveste, parcă ar vrea să ne vorbească aceste  imagini, ci şi-n realitate...Aşa îţi explici, că un artist dotat şi experimentat ca Balási Csaba, a făcut din acest anotimp un subiect care i-a adus titlul suprem în arta fotografică. 
Numai cel ce colindă singur şi gânditor în imensitatea albă, se împărtăşeşte cu arhitectura iernii şi subtilităţile ei. Ce ar putea spune un animator de frumos privind aceste imagini? Ninge ordonat în munţi, ninge peste case, ninge în ziuă...Soarele îşi cizelează surâsul la atâta albeaţă...Luna în noapte suspină adânc, îşi scutură apoi genele pline de fulguire şi murmură ca pentru sine „...De atâta ninsoare şi iubirea se va topi!?”  Pentru un împătimit fotograf, ca Balási Csaba studiul frumosului e un „poedinoc”- provocaţie, la care artistul îşi alege cu tenacitate temele şi ustensilele pentru a ieşi mereu învingător. Incursiunea în selecţia hibernală, pe suprafeţe pure, lucii şi albe, devine o meditaţie fără sfârşit. În natură zăpada are o singură nuanţă - alb, culoarea de trecere, a iniţierii, a stării de graţie şi a înţelepciunii, simbolul conştiinţei diurne, care „muşcă” din realitate. Şi totuşi, albul catifelat în imaginile prezentate se logodeşte şi cu alte culori. Sunt peisaje făcute cu lumină şi zăpadă, cu albastru, cu vagi reflexe roşietice, cu griuri de plumb, griuri-albăstrui spre violet ori ocru-gălbui...înfăptuite cu sufletul care le încălzesc.
Impresionează la aceste privelişti tonalitatea cristalină şi diafană, limpezimea  şi claritatea formelor naturale, parcă intenţionat alese, de o extraordinară vitalitate. Calmul, răbdarea şi imaginaţia lui Balási Csaba se transpun cu eleganţă în toate aceste tulburătoare şi proaspete scântei ale materiei. În fotografiile sale culoarea se manifestă ponderat, uneori lumina difuză nuanţează efectul de static şi linişte a structurilor sau profilelor. Ne surprind imaginile în care „albul” şi „negrul” vieţuiesc în măreţia înălţimilor.
Iarna ilustrată de artist ne învaţă să gândim în tihnă şi calm. Zăpada ne cucereşte, fulgii perindaţi din Calea Lactee îşi dau întâlnire brazilor, ce par înfipţi în troiene de omăt. Neclintirea decorului, după atâta privit te fascinează... îţi vine să alergi de nepotolita arătare senină şi falnică.
E bine să-i fericeşti pe cei dornici de frumuseţe cu imagini alese, compoziţii graţioase şi înmiresmate. În aceste peisaje fericirea pare a se nunti cu tăcerea, fantezia şi imaginaţia devin realitate. Într-o astfel de ambianţă şi respiraţia devine mai sănătoasă, clipa timpului mai domoală, iar visul închide în el nenumărate mistere. Din toate văile şi crestele munţilor, din desişul brazilor, din adâncurile cerului, printre nori, raze şi apusuri de soare, cântă pentru ochi şi suflet o tainică simfonie şi...povestea iernii, pare a nu se mai termina. Acestea sunt tablourile iernii plăsmuite de mâna şi spiritul artistului fotograf, maestrul Balási Csaba.    
                                                                                                                      Nicolae Bucur


Vernisajul va avea loc sâmbătă, 25 februarie 2017, ora 18:00 la Galeria Muzeului Secuiesc al Ciucului de pe str. Kossuth din Miercurea-Ciuc.






















marți, 14 februarie 2017

Nicolae Bucur: In memoriam, NICU MOLDOVAN


Scrisoare neexpediată

Iubite coleg, dragule, Nicu Moldovan

        M-am întrebat în acest început de februarie 2017 ce se alege din tainele pe care le ducem cu noi pe lumea cealaltă?
        Mi-am răspuns! Tainele vor rămâne...Ele îşi schimbă numai vatra, locaşul...care-i alta/altul, poate fără prea multă căldură şi lumină, poate cu ierni şi mai aspre şi mai multă zăpadă...poate acolo în ceruri, unde sunt şi oameni şi îngeri?!
        La ultima vizită pe care ţi-am făcut-o la domiciliul tău din Sfântu Gheorghe, (Aleea Centralei nr.2, Bloc 9, Sc.D, Ap.9), în toamna anului trecut, ţi-a fost atât de greu să-mi spui că te „cucereşte” din ce în ce mai mult „vlăguirea”, îţi dă târcoale... vine spre tine ca un tăvălug ... „sfârşeala”. Am intrat în „jocul” tău ca un personaj, mai mult tăcut, nu-mi găseam cuvintele de alint şi îmbărbătare...Într-un târziu mi-am îndreptat privirea spre maşina de scris, postată în camera de lucru, într-o oarecare aştepare, a mâinilor şi degetelor, deacum obosite...În ea am zărit o filă, parcă încă imaculată, întrebându-te pe când... Gestul şi mimica ta fu răspunsul nonverbal, ce aducea parcă a pâlpâirii şi apoi a stingerii unei lumânări în plină noapte...în chilia unui pustnic, pregătit să-şi pună capul pe o pernă pentru un somn uşor...spre o a doua zi. Te-am încurajat şi îmbărbătat reamintindu-ţi de evenimentul sărbătoririi aniversării tale a celor 90 de ani de viaţă. Ai păşit atunci, la sărbătoarea ta, alături de bastonul elegant ca şi vestimentaţia şi ţinuta stăpânului său, ca un lord, ce-i drept puţin aplecat din şale... Ţi-a revenit un uşor şi galeş zâmbet dintr-un trecut îndepărtat (anii 1946-1968), când probabil pe scena din sala de spectacole din Vâlcele, erai în rolul unui personaj mai şugubăţ, pregătit să dai o politicoasă replică infatuatului „partener” de dialog...
Ce vremuri bogate de spiritualitate nea Nicule! ... învăţător, profesor, director de şcoală, animator cultural, artist amator, talentat povestitor, dotat  cu  un bogat bagaj de snoave...
Îşi mai amintesc oare spectatorii de pe atunci, părinţii copiilor la care le-ai predat, dar tinerii, intraţi şi ei de ani buni în plină viaţă...de toate acele frumoase şi inedite „isprăvi” pe care le-ai lăsat moştenire pe acele locuri natale şi încă atâtea altele? Evident că da! nea Nicule, Nicu bácsi, cum ţi se adresau atâţia, fie el român, fie el maghiar, pentru că le vorbeai la perfecţie limba, pentru că le erai adevărat părtaş şi sfetnic la toate, bucuriile şi necazurile lor...       
Apoi să-l venerăm pe muzeograful etnograf al Muzeului Judeţean Covasna, pe culegătorul şi cercetătorul folclorului, datinilor şi obiceiurilor străvechi moştenite din bătrâni, pe talentatul iconar, a cărui apreciată colecţie îşi va aştepta, în timp, noi admiratori. Profesorul Nicolae Moldovan este autorul şi al unei deosebit de preţioase cărţi Monografia Vâlcele, o „dorinţă veche şi arzătoare”, a prietenului şi colegului meu de breaslă, despre satul său natal, împlinită în anul 2013. Am savurat cu o deosebită plăcere şi înţelegere cărturărească studiul monografic. Îl consider un dar preţios, cu acea plecăciune şi smerenie în faţa distinsei sale persoane care a publicat-o la o vârstă venerabilă, adresându-i calde şi drăgostoase mulţumiri pentru dedicaţia făcută în acel sfârşit de martie, acum trei ani. Cu aleasă preţuire bunului amic Nicolae Bucur, neobosit truditor în domeniul valorificării tezaurului cultural străbun - Sf. Gheorghe 29.03.2014.   
Dar să mă întorc la acel octombrie din anul 2016...După o oră şi ceva de „dialog” a sosit momentul despărţirii, pentru a ne revedea cu alte ocazii. Te-am lăsta în acel „cămin” liniştit, încărcat de cărţi, picturi, icoane, colecţia obiectelor de ceramică, ceasornice, glastre şi ghivece de flori...şi maşina de scris,  „unealta” clasică a prietenului meu cărturar, căreia nu am putut să nu-i mai „ofer” o privire...
Ţi-ai întins braţele la despărţire, parcă ai fi vrut să strângi în/la tine seara şi noaptea acelei toamne agitate şi deloc parfumată. Ajuns în faţa blocului, te-ai ostenit să ieşi în balcon şi să-mi mai adresezi un... „la revedere” şi un „drum bun”, cu braţul ridicat a salut simbolic, pesemne pentru alte zile de „întâlniri” amicale. M-ai copleştit atunci, poate ca niciodată, cu galanteria ta binecunoscută. Rememorez pe moment, poate puţin o ştiu, că ţi-am „arhivat” cunoscuta şi îndrăgita ta vorbă atât de familiară: dragule! Nu-ţi voi uita nicicând această drăgălaşă şi amicală adresare...Poate pentru tine a devenit ceva atât de firesc încât nici nu ţi-ai dat, probabil, seama, ce a însemnat pentru noi, prietenii tăi, şi încă atâţia cunoscuţi, „ticul” tău verbal... „Dragule” nea Nicu!
 Delicateţea presupune o „distilare” continuă în lăuntrul individului, persoanei, reflectam, la acea dată, în trenul ce mă ducea acasă. Şi-mi veni în minte, la intrarea în scara blocului meu, o reflecţie de zile mari: Delicateţea e fundalul marilor simfonii sufleteşti.    
Convorbirea telefonică în preajma Anului Nou 2017 mi-a frânt sufletul de vibraţia şi tristeţea din glasul tău şi acel adânc oftat, parcă venit din mari depărtări. Ne-am urat La mulţi ani...La mulţi ani cu sănătate. Speram, ne doream, să ne mai revedem, să ne mai auzim, crezând că suferinţa poate fi consolată cu o nouă vizită, cu o vorbă de duh.
 N-am apucat să te mai văd, ne-am auzit telefonic cu două  săptămâni înaintea marii tale călătorii în ceruri... Încărcat de ani şi de osteneli trupeşti, cu frumuseţea şi bogăţia strădaniilor tale ne-ai lăsat de veghe portretul tău spiritual cu tot ce-a avut frumos şi înţelept, poleit cu bunătate şi spiritualitate.
Natura ne-a făcut o mare nedreptate când ne sileşte să cheltuim în copilărie toată comoara noastră de lacrimi. Trebuia să ne grijească plânsul pentru zilele de mai târziu – când vin adevăratele dureri...” se confesează marele poet al Răşinarilor. Râurile noastre de lacrimi s-au transformat în „lacuri”...pentru că ele erau stropuri, stropuri de cerneală aşternute pe foaia imaculată ori cuvinte şi sintagme apăsate pe clapele maşinii de scris şi mai recent pe tastatura laptopului...Paginile astfel concepute deveneau lucrări, comunicări ştiinţifice rostite la manifestările noastre culturale şi văzând lumina tiparului în reviste şi publicaţii de specialitate, volume, cărţi. Oare câte asemenea studii şi scrieri pline de mărturii şi încărcături istorice, obiceiuri şi tradiţii, materiale etnografice şi folclorice au ieşit de sub mâna distinsului meu coleg şi amic, nea Nicu Moldovan? Un lucru rămâne cert, că numai pentru Monografia Vâlcele, de-a lungul anilor autorul a scris, a publicat şi a adunat sute de file, dosare întregi  cu rezultatul cercetărilor la faţa locului, la care s-au alăturat paginile arhivelor, ne mai vorbind de „tezaurul” de fotografii şi ilustrate, schiţele pregătite din muzeele centrului de judeţ Covasna. Cartea sa  Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi, editată în 2008, devine pentru cititorul de astăzi o adevărată arhivă de amintiri „narate” de cel care de-a lungul vremii a fost într-o permanentă „sfătoşenie” cu lumea ruralului şi nu numai. Călăuzit de omenie şi sinceritate, nea Nicu, a semănat şi sădit flori, peste tot unde a păşit, care au crescut în sera de suflete a tinerilor şi vârstnicilor, flori al căror parfum îl poţi mirosi deschizându-i paginile scrierilor lăsate şi ale manuscriselor ce se cer a fi studiate şi editate.
Tristeţea şi singurătatea mea din aceste clipe se aseamănă cu craterul unui vulcan care s-a stins. Stau la biroul meu şi-n faţa cărţilor bibliotecii şi gândul mă duce la Tine, dragule nea Nicu, la amintirile ce-au licărit şi ars odinioară, fie la muzeul unde ai lucrat atâţia ani, fie la şezătoarele noastre de la Sfântu Gheorghe, Covasna, Araci, Vâlcele, dar  şi la scurtele noastre convorbiri telefonice.
 Se spune: trecutul e noapte – iar amintirile candele care cu vremea se sting. Ai fost o fiinţă sensibilă, dreaptă şi tandră. Îmi povesteai deunăzi cum că regreţi că n-ai putut să scrii de-atâta vreme...Ţi-am înţeles oboseala...pentru că principiul tău a fost de-a nu te conforma cu statul „în aşteptare”... Ani în şir ai urcat vârfuri de munţi, şi-ţi vine greu la „poalele” unor palide dealuri, pentru a folosi un eufemism. Cuvintele veneau, (erai încă atât de lucid), ele trebuiau doar mângâiate şi aşternute... Din păcate în ultimul timp, la o asemenea vârstă, şi slovele încep să devină urne care încearcă să închidă patimele sufletului...Ţi-am înţeles neliniştea, ne-am consolat şi cu regretele, zicându-ne: „tăcerea e anticamera uitării...
 Profesorul, muzeograful Nicolae Moldovan, cetăţeanul de onoare Pro Urbe al municipiului Sfântu Gheorghe, veteranul de război, ...câtă pasiune, optimism şi elan, cu decenii în urmă, al acestei nobile persoane, îmi zic...! Unde ajungem Doamne...?  Nu ne putem ascunde realitatea, ea ne aduce în faţa oglinzii vieţii şi ne „pictează”..., adevărul se înfăţişează.
De ce ne desparţi de oamenii adevăraţi şi buni, Doamne?
Legea vieţii şi morţii vom spune! Şi apelăm iarăşi la slovele cărturarului: „Suntem tributarii morţii...Fiecare ceas, fiecare clipă ne cere o fărâmitură de viaţă. Aşa ne topim pe nesimţite...Soarele cu apusul lui de purpură e roşit din sângele nostru...      
 
Vrednică de pomenire să-i fie memoria şi faptele sale.
Cinstea, bunătatea şi omenia lui Nicolae Moldovan să ne fie mărturie şi călăuză în vieţile noastre.    

Dumnezeu să-l ocrotească în pace şi linişte !                                                                                            NICOLAE BUCUR