marți, 14 februarie 2017

Nicolae Bucur: In memoriam, NICU MOLDOVAN


Scrisoare neexpediată

Iubite coleg, dragule, Nicu Moldovan

        M-am întrebat în acest început de februarie 2017 ce se alege din tainele pe care le ducem cu noi pe lumea cealaltă?
        Mi-am răspuns! Tainele vor rămâne...Ele îşi schimbă numai vatra, locaşul...care-i alta/altul, poate fără prea multă căldură şi lumină, poate cu ierni şi mai aspre şi mai multă zăpadă...poate acolo în ceruri, unde sunt şi oameni şi îngeri?!
        La ultima vizită pe care ţi-am făcut-o la domiciliul tău din Sfântu Gheorghe, (Aleea Centralei nr.2, Bloc 9, Sc.D, Ap.9), în toamna anului trecut, ţi-a fost atât de greu să-mi spui că te „cucereşte” din ce în ce mai mult „vlăguirea”, îţi dă târcoale... vine spre tine ca un tăvălug ... „sfârşeala”. Am intrat în „jocul” tău ca un personaj, mai mult tăcut, nu-mi găseam cuvintele de alint şi îmbărbătare...Într-un târziu mi-am îndreptat privirea spre maşina de scris, postată în camera de lucru, într-o oarecare aştepare, a mâinilor şi degetelor, deacum obosite...În ea am zărit o filă, parcă încă imaculată, întrebându-te pe când... Gestul şi mimica ta fu răspunsul nonverbal, ce aducea parcă a pâlpâirii şi apoi a stingerii unei lumânări în plină noapte...în chilia unui pustnic, pregătit să-şi pună capul pe o pernă pentru un somn uşor...spre o a doua zi. Te-am încurajat şi îmbărbătat reamintindu-ţi de evenimentul sărbătoririi aniversării tale a celor 90 de ani de viaţă. Ai păşit atunci, la sărbătoarea ta, alături de bastonul elegant ca şi vestimentaţia şi ţinuta stăpânului său, ca un lord, ce-i drept puţin aplecat din şale... Ţi-a revenit un uşor şi galeş zâmbet dintr-un trecut îndepărtat (anii 1946-1968), când probabil pe scena din sala de spectacole din Vâlcele, erai în rolul unui personaj mai şugubăţ, pregătit să dai o politicoasă replică infatuatului „partener” de dialog...
Ce vremuri bogate de spiritualitate nea Nicule! ... învăţător, profesor, director de şcoală, animator cultural, artist amator, talentat povestitor, dotat  cu  un bogat bagaj de snoave...
Îşi mai amintesc oare spectatorii de pe atunci, părinţii copiilor la care le-ai predat, dar tinerii, intraţi şi ei de ani buni în plină viaţă...de toate acele frumoase şi inedite „isprăvi” pe care le-ai lăsat moştenire pe acele locuri natale şi încă atâtea altele? Evident că da! nea Nicule, Nicu bácsi, cum ţi se adresau atâţia, fie el român, fie el maghiar, pentru că le vorbeai la perfecţie limba, pentru că le erai adevărat părtaş şi sfetnic la toate, bucuriile şi necazurile lor...       
Apoi să-l venerăm pe muzeograful etnograf al Muzeului Judeţean Covasna, pe culegătorul şi cercetătorul folclorului, datinilor şi obiceiurilor străvechi moştenite din bătrâni, pe talentatul iconar, a cărui apreciată colecţie îşi va aştepta, în timp, noi admiratori. Profesorul Nicolae Moldovan este autorul şi al unei deosebit de preţioase cărţi Monografia Vâlcele, o „dorinţă veche şi arzătoare”, a prietenului şi colegului meu de breaslă, despre satul său natal, împlinită în anul 2013. Am savurat cu o deosebită plăcere şi înţelegere cărturărească studiul monografic. Îl consider un dar preţios, cu acea plecăciune şi smerenie în faţa distinsei sale persoane care a publicat-o la o vârstă venerabilă, adresându-i calde şi drăgostoase mulţumiri pentru dedicaţia făcută în acel sfârşit de martie, acum trei ani. Cu aleasă preţuire bunului amic Nicolae Bucur, neobosit truditor în domeniul valorificării tezaurului cultural străbun - Sf. Gheorghe 29.03.2014.   
Dar să mă întorc la acel octombrie din anul 2016...După o oră şi ceva de „dialog” a sosit momentul despărţirii, pentru a ne revedea cu alte ocazii. Te-am lăsta în acel „cămin” liniştit, încărcat de cărţi, picturi, icoane, colecţia obiectelor de ceramică, ceasornice, glastre şi ghivece de flori...şi maşina de scris,  „unealta” clasică a prietenului meu cărturar, căreia nu am putut să nu-i mai „ofer” o privire...
Ţi-ai întins braţele la despărţire, parcă ai fi vrut să strângi în/la tine seara şi noaptea acelei toamne agitate şi deloc parfumată. Ajuns în faţa blocului, te-ai ostenit să ieşi în balcon şi să-mi mai adresezi un... „la revedere” şi un „drum bun”, cu braţul ridicat a salut simbolic, pesemne pentru alte zile de „întâlniri” amicale. M-ai copleştit atunci, poate ca niciodată, cu galanteria ta binecunoscută. Rememorez pe moment, poate puţin o ştiu, că ţi-am „arhivat” cunoscuta şi îndrăgita ta vorbă atât de familiară: dragule! Nu-ţi voi uita nicicând această drăgălaşă şi amicală adresare...Poate pentru tine a devenit ceva atât de firesc încât nici nu ţi-ai dat, probabil, seama, ce a însemnat pentru noi, prietenii tăi, şi încă atâţia cunoscuţi, „ticul” tău verbal... „Dragule” nea Nicu!
 Delicateţea presupune o „distilare” continuă în lăuntrul individului, persoanei, reflectam, la acea dată, în trenul ce mă ducea acasă. Şi-mi veni în minte, la intrarea în scara blocului meu, o reflecţie de zile mari: Delicateţea e fundalul marilor simfonii sufleteşti.    
Convorbirea telefonică în preajma Anului Nou 2017 mi-a frânt sufletul de vibraţia şi tristeţea din glasul tău şi acel adânc oftat, parcă venit din mari depărtări. Ne-am urat La mulţi ani...La mulţi ani cu sănătate. Speram, ne doream, să ne mai revedem, să ne mai auzim, crezând că suferinţa poate fi consolată cu o nouă vizită, cu o vorbă de duh.
 N-am apucat să te mai văd, ne-am auzit telefonic cu două  săptămâni înaintea marii tale călătorii în ceruri... Încărcat de ani şi de osteneli trupeşti, cu frumuseţea şi bogăţia strădaniilor tale ne-ai lăsat de veghe portretul tău spiritual cu tot ce-a avut frumos şi înţelept, poleit cu bunătate şi spiritualitate.
Natura ne-a făcut o mare nedreptate când ne sileşte să cheltuim în copilărie toată comoara noastră de lacrimi. Trebuia să ne grijească plânsul pentru zilele de mai târziu – când vin adevăratele dureri...” se confesează marele poet al Răşinarilor. Râurile noastre de lacrimi s-au transformat în „lacuri”...pentru că ele erau stropuri, stropuri de cerneală aşternute pe foaia imaculată ori cuvinte şi sintagme apăsate pe clapele maşinii de scris şi mai recent pe tastatura laptopului...Paginile astfel concepute deveneau lucrări, comunicări ştiinţifice rostite la manifestările noastre culturale şi văzând lumina tiparului în reviste şi publicaţii de specialitate, volume, cărţi. Oare câte asemenea studii şi scrieri pline de mărturii şi încărcături istorice, obiceiuri şi tradiţii, materiale etnografice şi folclorice au ieşit de sub mâna distinsului meu coleg şi amic, nea Nicu Moldovan? Un lucru rămâne cert, că numai pentru Monografia Vâlcele, de-a lungul anilor autorul a scris, a publicat şi a adunat sute de file, dosare întregi  cu rezultatul cercetărilor la faţa locului, la care s-au alăturat paginile arhivelor, ne mai vorbind de „tezaurul” de fotografii şi ilustrate, schiţele pregătite din muzeele centrului de judeţ Covasna. Cartea sa  Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi, editată în 2008, devine pentru cititorul de astăzi o adevărată arhivă de amintiri „narate” de cel care de-a lungul vremii a fost într-o permanentă „sfătoşenie” cu lumea ruralului şi nu numai. Călăuzit de omenie şi sinceritate, nea Nicu, a semănat şi sădit flori, peste tot unde a păşit, care au crescut în sera de suflete a tinerilor şi vârstnicilor, flori al căror parfum îl poţi mirosi deschizându-i paginile scrierilor lăsate şi ale manuscriselor ce se cer a fi studiate şi editate.
Tristeţea şi singurătatea mea din aceste clipe se aseamănă cu craterul unui vulcan care s-a stins. Stau la biroul meu şi-n faţa cărţilor bibliotecii şi gândul mă duce la Tine, dragule nea Nicu, la amintirile ce-au licărit şi ars odinioară, fie la muzeul unde ai lucrat atâţia ani, fie la şezătoarele noastre de la Sfântu Gheorghe, Covasna, Araci, Vâlcele, dar  şi la scurtele noastre convorbiri telefonice.
 Se spune: trecutul e noapte – iar amintirile candele care cu vremea se sting. Ai fost o fiinţă sensibilă, dreaptă şi tandră. Îmi povesteai deunăzi cum că regreţi că n-ai putut să scrii de-atâta vreme...Ţi-am înţeles oboseala...pentru că principiul tău a fost de-a nu te conforma cu statul „în aşteptare”... Ani în şir ai urcat vârfuri de munţi, şi-ţi vine greu la „poalele” unor palide dealuri, pentru a folosi un eufemism. Cuvintele veneau, (erai încă atât de lucid), ele trebuiau doar mângâiate şi aşternute... Din păcate în ultimul timp, la o asemenea vârstă, şi slovele încep să devină urne care încearcă să închidă patimele sufletului...Ţi-am înţeles neliniştea, ne-am consolat şi cu regretele, zicându-ne: „tăcerea e anticamera uitării...
 Profesorul, muzeograful Nicolae Moldovan, cetăţeanul de onoare Pro Urbe al municipiului Sfântu Gheorghe, veteranul de război, ...câtă pasiune, optimism şi elan, cu decenii în urmă, al acestei nobile persoane, îmi zic...! Unde ajungem Doamne...?  Nu ne putem ascunde realitatea, ea ne aduce în faţa oglinzii vieţii şi ne „pictează”..., adevărul se înfăţişează.
De ce ne desparţi de oamenii adevăraţi şi buni, Doamne?
Legea vieţii şi morţii vom spune! Şi apelăm iarăşi la slovele cărturarului: „Suntem tributarii morţii...Fiecare ceas, fiecare clipă ne cere o fărâmitură de viaţă. Aşa ne topim pe nesimţite...Soarele cu apusul lui de purpură e roşit din sângele nostru...      
 
Vrednică de pomenire să-i fie memoria şi faptele sale.
Cinstea, bunătatea şi omenia lui Nicolae Moldovan să ne fie mărturie şi călăuză în vieţile noastre.    

Dumnezeu să-l ocrotească în pace şi linişte !                                                                                            NICOLAE BUCUR

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu